5. Desfacerea celor şase peceţi  

      Peceţile care sigilează Cartea Dumnezeiască, reprezintă declanşatorul cumpenelor majore, prin care trebuie să treacă omenirea pentru a se mântui.

      Succesiunea evenimentelor desfăşurate pe Pământ este dată de ordinea de deschidere a peceţilor, iar  încercările la care sunt supuşi oamenii, sunt introduse pe rând, în istoria noastră.

      Primele şase peceţi pot fi văzute ca evenimente care s-au produs, în cei aproape două mii de ani care au trecut de la scrierea lucrării şi până în prezent. La deschiderea unei peceţi observăm o perioadă de maximă manifestare urmate de o serie de reveniri ciclice intercalate cu perioade de acalmie.

Pecetea o dată ruptă rămâne deschisă, iar evenimentul respectiv se manifestă până în vremurile din urmă, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcţie de morala noastră.  Această observaţie ne întăreşte convingerea că peceţile, deşi sunt deschise separat, în diferite perioade istorice, evenimentele ulterioare pe care le produc se pot manifesta separat sau conjugat, unele manifestându-se mai slab.

Unele peceţi sunt prezentate codificat, altele sunt prezentate pe înţelesul tuturor. Unele se refera la perioade scurte de timp, altele la evenimente care se derulează pe o perioadă de câteva sute de ani, cu reveniri mai mult sau mai puţin periodice, cum ar fi popoarele migratoare, ciuma, foametea etc.

     Peceţile care sunt prezentate concret arată evenimente care se produc brusc, cum ar fi căderea unui asteroid, un cutremur devastator,  erupţia unui vulcan şi  produc mutaţii  pe termen lung în conştiinţa oamenilor.

    Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 6

Desfacerea celor dintâi şase peceţi. Împăraţii şi domnii lumii se ascund în peşteri şi în crăpăturile stâncilor.

5.1. Prima pecete

            1  Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele
                şapte peceţi, şi am auzit pe una din cele patru fiinţe
                zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi.
            2  Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el       
                avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un
                biruitor ca să biruiască.

  

     Omul care este personajul arătat în acest verset apare venind pe un cal alb. Calul reprezintă forţa cerească, care aleargă  pe întregul Pământ. Culoarea albă a acestei puteri cereşti, reprezintă semnul păcii şi al iubirii creştine faţă de Dumnezeu şi de Domnul Iisus Hristos, faţă de fraţi şi de semeni noştri. Arcul din măna Călăreţului reprezintă Evanghelia propovăduită de Mântuitorul nostru prin vocile şi scrierile Sfinţilor Apostoli. Cuvintele Ei zboară asemenea săgeţilor trase din arc şi intră adânc în sufletele oamenilor luminând-ui. Această sfântă învăţătură transmisă din om în om parcurge mari  distanţe, aducând la dreaptă credinţă multe neamuri şi popoare.  Învăţătura Sfintei Scripturi este permanent lucrătoare şi împreună cu harul Duhului Sfânt determină ridicarea noastră spirituală.

      Începuturile creştinismului au corespuns cu marile cuceriri romane. Imperiul Roman, pe lângă forţa organizatorică şi civilizatoare, a adus cu oamenii săi şi mulţime de păcate. Cea mai mare extindere a imperiului s-a produs sub împăratul Traian între anii 98-117d.Hr., care a anexat imperiului părţi din Dacia,  Mesopotamia şi părţi din Arabia.

Jertfa mare a creştinilor din acele timpuri a început în timpul  împăratului Nero între anii 64-67d.Hr., a continuat cu Decius între anii 249-251d.Hr, Valerian între anii 257-258 d.Hr şi împăratul Deocliţian 303-310. Creştinii nu numai că au fost urâţi, dar mulţi au fost închişi, bătuţi şi torturaţi şi omorâţi  pentru credinţa lor. Unele surse arată că împăratul Galerius a emis primul edict de toleranţă în anul 313 d.Hr., iar împăratul Constantin cel Mare dă un al doilea edict. La fel face mai târziu şi împăratul Teodosie care va proclama creştinismul ca religie oficială în Imperiul Roman în anul 380 d.Hr. Din acel moment, oficial încetează marea teroare şi persecuţie a creştinilor din imperiul Roman.

Această realizare este cununa biruinţei creştinismului în întreg Imperiu Roman, dată omului de pe calul alb. Ulterior, creştinii au mai fost persecutaţi pentru credinţa lor şi în alte părţi ale lumii, sub diferite forme.

5.2. Pecetea a doua

            3   Şi când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a
                 doua fiinţă: Vino şi vezi.
            4   Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i
                 s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se
                 junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.

     Calul care reprezintă acţiunea divină în manifestarea ei, aleargă pe întreg Pământul şi are culoarea roşie. Această culoare  este dată de puterea distructiv modelatoare a războiului, revoluţiei, violenţei, dar mai ales a masacrului şi măcelului populaţiei civile. Roşu este culoarea sângelui vărsat, iar junghierea reprezintă omorârea populaţiei civile neînarmate. „Sabie mare i s-a dat”, adică teribila luptă s-a dat pe teritorii întinse şi multe popoare au fost trecute prin ascuţişul săbiei şi prin iadul cotropirii de către invadatori.

      Această acţiune divină a fost materializată în istorie de popoarele migratoare, care au avut ca reprezentanţi de seamă, Hunii. Ei au fost cel mai mare popor migrator, dar şi cel mai feroce.  Au apărut în istorie prin unirea triburilor tătărăşti şi mongole, aflate în partea estica a Kazahstanului şi în nord-vestul Chinei.  Sunt cunoscuţi pe aceste locuri încă din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I-îi d.Hr., iar izvoarele istorice, inclusiv cele chineze, îl menţionează pe Mete-han după anul 209 d.Hr.,  ca mare conducător al lor. După repetate invazii în Asia au ajuns până în Siria, iar în jurul anului 370 d.Hr., trec râul Volga către vestul şi sudul Europei.

În anul 375 distrug statele ostrogote, iar între anii  376-377 distrug formaţiunile statale vizigote. În jurul anilor 395 se stabilesc temporar între Caucaz şi Dunărea de Jos. După anul 400 coboară şi atacă burgunzii, iar anul 409, trec prin foc şi sabie regiuni din Galia. Atacă Imperiul Roman de Răsărit trecând Dunărea. După anul 424 pustiesc mari regiuni din Tracia, iar in anul 437 înving din nou burgunzii şi astfel Imperiul Hun se întindea de la munţii Urali până în Germania şi de la Dunăre, la Marea Baltică. 

În anul 445 conducerea lor este preluată de Attila, care este considerat, unul dintre cei mai mari şi crânceni conducători. El atacă Imperiul Roman de Răsărit şi cucereşte întregul ţinut de la Dunăre la Constantinopole, oraş lângă care învinge armata romană, dar nu reuşeşte să cucerească oraşul. În bătălia de la Chersonesus învinge definitiv armata împăratului Teodosius, de la care primeşte

o mare cantitate de aur şi porneşte o nouă campanie de jaf, în care trece prin sabie şi arde 70 de oraşe galice. În anul 451 invadează Galia şi cuceresc Germania, împreună cu gepizii, ostrogoţii şi alte popoare migratoare. Ulterior atacă Metz, oraş situat în nord-vestul Franţei, după care cuceresc Parisul. Este oprit prin bătălia de pe câmpiile Catalaunice. După înfrângere, Attila îşi regrupează armata şi, trecând Alpii prin Elveţia, atacă nordul Italiei, unde arde şi jefuieşte oraşele Aquileia, Vicenţia, Verona, Brixia, Bergomum şi Milan . Invazia iminentă a Romei a fost oprită doar de Papa Leo, probabil contra unei cantităţi considerabile de aur. Întors în Panonia, Attila se căsătoreşte cu Ildiko, o fată de origine germanică şi moare în noaptea nunţii, probabil datorită unei hemoragii, în anul 455 d.Hr.  După funeralii, fiii lui se luptă pentru putere, iar un an mai târziu, sunt învinşi de ostrogoţi şi se retrag în dezordine în părţile sciţilor. Hunii dispar de pe scena istoriei tot aşa de repede cum au apărut, lăsând în urmă o Europă zdrobită şi îngrozită de cruzimea lor. Odată cu trecerea timpului şi alte popoare migratoare s-au mai ridicat, dar perioada de trecerea prin sabie şi foc a populaţiei neînarmate din vremea hunilor, nu poate fi comparată cu nici o altă perioada  istorică.  

     Datele au fost preluate de pe  www.ro.wikipedia.org/wiki/Huni şi de pe www.descopera.ro//cultura/-hunii-nomazii-care-au-umilit-roma autor Nicu Parlog.

     În epoca  modernă, această „sabie” îndreptată împotriva armatelor dar şi a populaţiei civile, a evoluat mult ca putere de distrugere. Treptat a devenit glonţul  puştii, proiectilul tancului,  racheta sol - sol, bomba sau racheta nucleară,  explozivul plasat de terorişti şi mai nou, arma psihotronică. Să nu uităm, că aceste evenimente au fost, sunt şi vor mai fi, chiar dacă noi dorim echilibru, pace şi linişte în lume.

     Trebuie arătat ca au fost şi alte popoare migratoare care au coborât către Europa centrală cum ar fi goţii, vandalii etc. pe care îi întâlnim în jurul anului 500 d.Hr. în Spania, în sudul si centrul Franţei, constituiţi în  regatul vizigoţilor.

     Influenţa popoarelor migratoare asupra populaţiei băştinaşe s-a manifestat în mod diferit, unele populaţii autohtone fiind decimate, altele dislocate, iar unele au rămas în continuare pe teritoriile lor.  Ca exemplu putem enumera spaniolii, francezii, italienii şi românii care au rămas în continuare cu limba şi tradiţiile lor.

     Perioada migraţiei popoarelor este denumită de istorici  Evul mediu timpuriu sau întunecat, în care Imperiul Roman de Apus se dezmembrează, iar cel de Răsărit primeşte grele lovituri din partea avarilor, bulgarilor şi slavilor.

În jurul anului 626 Constantinopolul rezistă atacului avarilor şi perşilor, iar în anii 674-677 şi 717  rezistă şi asediului arab. În  această perioadă imperiul începe să fie puternic zguduit de atacurile arabilor, care cuceresc Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de Nord.  Arabii, sub dinastia omeiadă  de califi, cu capitala la Damasc, cuceresc nordul Africii, trec strâmtoarea Gibraltar şi ajung în Spania de unde trec Pirineii, dar sunt opriţi de franci în anul 732.

5.3. Pecetea a treia

         
           5   Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia
                fiinţă, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal
                negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna
                lui.
           6   Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas
                care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de
                orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi.
           

     În această pecete vedem calul negru, reprezentând forţă divină care aleargă asemenea unui cal pe întreg pământul, aducând foametea şi moartea, ca urmare a invaziilor popoarelor migratoare. Este de remarcat că războaiele hunilor ca şi ale celorlalte popoare migratoare în Europa, au distrus statele şi au determinat scăderea drastică a agriculturii. Din acest motiv s-a instalat o perioadă post - conflict, marcată de foamete cruntă combinată cu mari nedreptăţi sociale.

Datorită loviturilor date celor două imperii romane, de răsărit şi de apus de către popoarele migratoare, se întrerup legăturile economice, iar producţia agricolă scade drastic. Cultivarea pământului nu se mai face sistematizat, forţa de muncă scade mult datorită morţii oamenilor în desele războaie. Este distrusă în bună măsură şi baza materială necesară producţiei. Proprietarii de sclavi nu au mai putut să îi controleze şi aceştia fug. Rotaţia culturilor nu se mai face, iar între anii 650 şi 750 comerţul era puţin peste nivelul din epoca bronzului, adică foarte scăzut. Tot în această perioadă se semnalează o scădere a temperaturilor şi o creştere a pădurilor în locurile unde altă dată se produceau grâne. Datorită insecurităţii generale din Europa transporturile de cereale devin tot mai rare şi de aceea creşte puternic preţul lor,  fapt care amplifică specula.

       Cel ce stă pe cal este omul care ţine în mână balanţa şi care intervine permanent asupra înclinării ei după bunul  plac, în mod arbitrar şi întotdeauna pentru a creşte profitul propriu. Axa balanţei indică raportul dintre plată şi marfa cumpărată, balanţa devenind simbol al nedreptăţii umane şi sociale.

Stabilirea preţului de un dinar pentru măsura de grâu care are 1,1 kg este enorm, dacă avem în vedere că înainte de această perioadă se plătea un dinar pe 12 măsuri de grâu, sau pe 35 de măsuri de orz. Un dinar reprezenta plata pentru o zi de muncă a unui lucrător agricol. Din această cauză cei săraci consumau doar pâine din orz, când îl aveau, deoarece era mai ieftin.

Tragem concluzia că aceste perioade de foamete, vin inevitabil după războaie, când cei bogaţi speculează oamenii săraci şi munca lor, accentuând foametea. Preţul vinului şi al uleiului rămân relativ constante, pentru faptul că puţini oameni şi le permit, iar specula se face cu cei oropsiţi, nu cu bogaţii vremii.     

Restabilirea treptată a situaţiei începe din partea occidentala a Europei, cu revenirea la normal a temperaturilor, dar şi cu creşterea puterii imperiului francilor numit şi Imperiul Carolingian. Acest imperiu cunoaşte cea mai mare întindere sub Carol cel Mare între anii 780-804, când ocupau Franţa şi Germania  partea de nord a Spaniei şi jumătatea de nord a Italiei. Aici se iau  măsuri de reorganizare a agriculturii, a învăţământului şi se dă un imbold  ştiinţelor şi artelor. În această perioadă apare plugul greu tras de doi boi şi începe un nou sistem de rotaţie a culturilor, diferit de cel roman, care, treptat, duce la creşterea recoltelor. Cu toate acestea, perioada de stabilitate este înlocuită pentru un timp relativ scurt de altă perioadă  grea, cauzată de migraţia vikingilor.  Istoria nu poate fi oprită şi treptat, observăm trecerea de la modul de producţie sclavagist, la cel feudal.  

4. Priveliştea cerească, cartea cu şapte peceţi

4. Priveliştea cerească, cartea cu  şapte peceţi

        Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 4

Priveliştea cerească. Tronul lui Dumnezeu cu douăzeci şi patru de bătrâni şi cu patru heruvimi.

            1   După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în
                 cer şi glasul cel dintâi – glasul  ca de trâmbiţă, pe care
                 l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi                    
                 voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea.

     Din primul verset al acestui capitol, Sfântul Ioan Teologul este anunţat de îngerul însoţitor, că din acest moment începe prezentarea lucrurilor viitoare, care urmează să se întâmple după momentul arătării acestei viziuni. Aşa cum am mai spus, dacă luăm în considerare exilul său din insula Patmos, impus de împăratul Domiţian , Sfântul Ioan a scris această lucrare în  jurul anului 95 d.Hr. Putem crede că evenimentele descrise de aici înainte, „cele ce trebuie să fie după acestea”, se referă la evenimente care vor veni după anii lui de exil, trecând cu mii de ani de timpurile noastre.

            2   Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe
                 tron şedea Cineva.
            3   Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de
                 sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu,
                 cu înfăţişarea smaraldului.

     Scriitorul acestei minunate lucrări, descrie vederea Slavei şi Tronului lui Dumnezeu, cu descrierea culorilor în care el a văzut acestă impresionantă imagine. Piatra numită iaspis este de culoare roşu cărămiziu. sardiu a doua  piatră, este de culoare roşu brun, iar curcubeul din jurul Tronului ceresc este de culoare verde, a smaraldului.

            4   Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe
                scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezând, îmbrăcaţi
                în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.

     Bătrânii care stau pe scaunele sau tronurile descrise şi în alte lucrări, izvorăsc iubirea şi înţelepciunea cunoaşterii divine, la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei cereşti.           

Asupra numărului bătrânilor ei pot fi cei 12 patriarhi ai Vechiului Testament şi cei 12 Apostoli din Noul Testament, ca o descriere unitară a celor două  testamente pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul lui Israel, ca popor ales. O altă interpretare mai puţin plauzibilă spune că aceşti bătrâni  pot fi cele 24 de ordine sacerdotale arătate în Cartea întâi Paralipomenia cap.24, 1-19 care se mai numeşte şi Întâia Carte a Cronicilor.

      Bătrânii participă la slăvita adunare Dumnezeiască, pe care o laudă împreună cu îngerii.

              5   Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte
                   făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele
                  şapte duhuri ale lui Dumnezeu,

 

Tot pe prima treaptă a ierarhiei cereşti, împreună cu scaunele sau tronurile în care stau înţelepţii, sunt şi cele şapte făclii, adică cei şapte Serafimi, duhurile care ard şi încălzesc prin credinţa lor, după descrierea şi aşezarea lor în faţa tronului lui Dumnezeu. Aşa cum ne desluşeşte Sfântul Dionisie Aeropagitul în Opere complete la pag 23, „numele de Serafim arată prin descoperire, mişcarea neîncetată şi nesfârşită a lor în jurul celor dumnezeieşti şi căldura şi iuţimea şi mai mult decât fierbinţeala şi pururea lor mişcare, apropiată, neobosită şi neclintită de Dumnezeu.”  

  
            6   Şi înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu
                  cristalul. Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului
                  patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi.
            7   Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă
                  asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a
                  patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.
            8   Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi,
                 sunt pline de ochi, de jur împrejur şi pe dinăuntru, şi
                 odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, 
                 Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi
                 Cel ce este şi Cel ce vine.

     După descrierea făcută celor patru fiinţe,  vedem descrierea Heruvimilor, care şi ei, se găsesc pe  cea mai de sus treaptă a ierarhiei cereşti, împreună cu Serafimii şi cu Scaunele sau Tronurile cereşti.

Aşa cu arată Sfântul Dionisie Aeropagitul în Opere complete, în capitolul despre ierarhia cerească la pag 24 spune că, „numele Heruvimilor arată puterea lor cunoscătoare şi de Dumnezeu văzătoare şi primitoare a darului cel mai înalt al lumii, capacitatea vederii măreţiei dumnezeieşti în cea dintâi putere lucrătoare a acesteia …” 

În alte lucrări din perioada patristică, aceste fiinţe au fost asemănate cu cei patru apostoli: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fapt ce a influenţat arta creştină.  

            9   Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi  
                 mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este viu în
                 vecii vecilor,
          10   Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea
                 Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în
                 vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului,
                 zicând:
          11   Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti
                 slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate 
                 lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.

Duhurile, Bărtânii, Heruvimii şi Serafimii, cu toţii dau slavă lui Dumnezeu cel care a zidit universul prin Cuvântul Lui şi I-a dat viaţă prin Duhul Lui Sfânt, prin care se menţine în viaţă şi va rămâne în viaţă prin El, aşa cum ne arată şi Sfântul Apostol Ioan cap.1:

            3   Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut
                 din ce s-a făcut.

Aşa este, acum oamenii care caută „Particula Lui Dumnezeu” afirmă că au găsit-o, dar de fapt Dumnezeu este pretutindeni, este în noi şi noi în El. Universul fizic cunoscut ca şi universurile necunoscute nouă sunt  ţinute toate prin Cuvântul Lui.  

     Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 5

     Cartea cu şapte peceţi este dată Mielului. Mielul este lăudat cu cântări cereşti.

            1  Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe
                tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu
                şapte peceţi.
            2  Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare:
                Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate
                peceţile ei?
            3  Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu
                putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.    
            4  Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic
                să deschidă cartea, nici să se  uite în ea.

      În timpurile acelea cartea nu avea forma pe care o cunoaştem azi, o suprapunere de file de un anumit format, între două coperţi dreptunghiulare din carton sau alte materiale. În  antichitate cartea era o lungă foaie de pergament, papirus sau aramă, scrisă pe o faţă, sau pe ambele feţe, care era strânsă sub formă de sul.

     Peceţile sau sigiliile erau puse pentru a nu permite desfacerea sulului şi citirea textului fără ruperea lor. Peceţile arată caracterul înalt al autorităţii Celui care a scris această carte, care era necunoscută atât în cer cât şi pe Pământ. Nimeni nu avea dreptul să rupă peceţile şi să citească planul lui Dumnezeu, scris pentru omenire.  

           
            5   Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit
                 leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să
                 deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.

    

    Vedem că este vorba de Domnul Iisus Hristos, aşa cum este descris în profeţia patriarhului Iacob din cap.49, „Facerea”:

            9   Pui de leu eşti, Iudo, fiul meu! De la jaf te-ai întors... El
                 a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un  leu, ca o leoaică...
                 Cine-l va deştepta?
          10   Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
                 coapsele sale, până ce va veni  împăciuitorul, Căruia se
                 vor supune popoarele.       

     Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos este menţionat de multe ori în Apocalipsă cu numele de Miel. Între cele două versete se vede diferenţa dintre imaginea de forţă dată de asemănarea cu Leul, din Vechiul Testament şi nevinovăţia şi sacrificiul său, prin comparare cu Mielul, în Noul Testament.

            6   Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în
                 mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi 
                 care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele           
                 şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.

     Jertfa Domnului Iisus, pentru păcatele noastre, este asemănată cu cea a unui miel şi a fost proorocită cu mult timp înainte de proorocul  Isaia în cap. 53:

            7   Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa;
                  ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de
                  glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura
                  Sa.
            8    Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul
                  Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa
                  Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre
                  moarte.

       La fel ne spune şi Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:

     18  Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu

            aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă,  

            lăsată de la părinţi,

     19   Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel

            nevinovat şi neprihănit,

     20   Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii,

            dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru  

            voi,

           

       În versetul Apocalipsei prin „… şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” vedem marea descoperire a unei taine şi anume, că prin cei şapte ochi ai săi, Mielul adică Domnul Iisus Hristos are acces direct ca şi Dumnezeu la toate câte fac oamenii. Acest lucru arată conexiunea permanentă cu  realitatea noastră fizică. Despre cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, care cutreieră pământul ne vorbeşte şi proorocul Zaharia la cap.4:

            10  Căci cine a dispreţuit vremea acestor începuturi mici?
                  Ei se vor bucura văzând cumpăna zidarului în mâna lui
                  Zorobabel. Iar aceste şapte (candele) sunt ochi
                  Domnului care cutreieră tot pământul".

            7   Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe
                 tron.
            8   Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi
                 patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având
                 fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt
                 rugăciunile sfinţilor.
            9   Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei
                 cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost
                 înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele
                 Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi
                 neamul;
          10   Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi  
                 vor împărăţi pe pământ.

     Cei douăzeci şi patru de bătrâni înţelepţi cântă un nou imn de slavă nemaiauzit până acum în cer, prin care preaslăvesc pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos, care, prin sângele Său a răscumpărat oamenii de pe Pământ. Alăutele din mâinile bătrânilor sunt instrumente muzicale care scot sunete prin ciupirea corzilor, asemănătoare harfelor, dar mai mici ca dimensiuni.

 În acest tablou au în mâini şi cupe de aur, care conţin rugăciunile sfinţilor, care se ridică ca fumul tămâii înaintea Tronului ceresc. „Ca fumul tămâiei să se ridice ruga mea înaintea ta Doamne” zice foarte frumos psalmistul.

          11  Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur  
                împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era
                numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii,

     Fiind în duh prezent la această mare adunare, alături de heruvimi, serafimi şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau pe cele douăzeci şi patru de scaune, autorul mai aude şi mii de glasuri de îngeri care erau şi ei prezenţi.

            12  Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat
                  ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi
                  cinstea şi slava şi binecuvântarea.
            13  Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub
                  pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am
                  auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie
                  binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii
                  vecilor!
            14  Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi
                  se închinară.

  

    Toţi cei prezenţi sunt bucuroşi că Vrednic este Mielul cel înjunghiat, adică Domnul Iisus Hristos, să ia puterea, înţelepciunea, tăria, cinstea şi slava, pentru a putea desface cartea cu cele şapte peceţi.  Vedem că toată făptura care este în cer, pe pământ şi sub pământ şi în mare au zis că Lui Dumnezeu şi Fiului Său Domnului Iisus i se cuvin binecuvântarea, cinstea, slava şi puterea în veci. Amin!