6. Pecetluirea celor o sută patruzeci si patru de mii
         din   fiii lui Israel

       Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 7

      Pecetluirea a o sută şi patruzeci şi patru de mii din seminţia lui Israel.

 Acţiunea din versetele acestui capitol, este scrisă în două zone de univers, diferite temporal. Prima zonă este cea în care se arată precis numărul fiilor lui Israel care vor primi în acest moment, pecetea Dumnezeului cel Viu aici, pe Pământ.  A doua zonă, diferită temporal de prima, prezintă mulţimea oamenilor din popoarele şi neamurile ajunse în cer, altele decât poporul lui Israel, care se adună la judecata de apoi, la o oarecare distantă temporală de însemnarea oamenilor vii de pe Pământ.

 Se pune întrebarea firească, pot oamenii să cunoască când au loc aceste evenimente?

Doar Dumnezeu ştie asta, pentru că a Lui este Împărăţia Cerurilor şi a Pământului, Cartea cu cele şapte peceţi şi tot Universul în manifestarea sa. La deschiderea peceţilor, Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi toţi cei de faţă, află această succesiune şi prin marea sa milostivire faţă de noi, ne transmite aceste date prin Sfântul Ioan Teologul.

              1 După aceasta am văzut patru îngeri, stând la cele
                 patru unghiuri ale pământului, ţinând cele patru
                 vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ,
                 nici peste  mare, nici peste vreun copac.

    

     La scară planetară vânturile bat continuu înconjurând pământul, deasupra celor două emisfere terestre, făcând schimb permanent între ele de mase de aer şi vapori de apă, asigurând astfel echilibrarea temperaturilor, primenirea aerului şi circulaţia apei în atmosferă, toate acestea fiind vitale vieţii.

     Cele patru vânturi permanente ale planetei sunt alizeele care bat din  nord – est, în emisfera nordică şi de la sud – est în emisfera sudică şi musonii de vară şi de iarnă, din Oceanul Indian şi respectiv din zona asiatic -  siberiană. Ele influenţează partea de sud a Asiei în marea Arabiei, Africa occidentală şi mai slab ţărmurile Mării Ohotk, Mării Negre, Marii Caspice.

     Vânturile, aceste uriaşe mase de aer care se află în permanentă mişcare,  pierd treptat din viteza medie, în mod inexplicabil, lucru care alertează în prezent comunitate ştiinţifică.

     Trebuie remarcat că  acest verset nu se referă la vânturile cauzate de mişcarea maselor de aer, ci la mişcarea ideilor credinţelor şi a convingerilor care acţionează în sufletele şi minţile maselor de oameni, asemenea vânturilor din natură. Acestea determină curente revoluţionare, mari mişcări sociale, războaie şi un număr considerabil de refugiaţi. În ochii lumii se vorbeşte despre ciocniri între culturi şi credinţe diferite, dar realitatea este alta. 

     Despre vânturile ţinute de cei  patru  îngeri din primul verset al capitolului acesta ne vorbeşte şi proorocul Daniel în profeţiile sale din cap. 7 intitulat „Vedenia lui Daniel, în care se arată cele patru fiare”.
            2   Daniel a început a grăi, zicând: "Văzut-am în vedenia
                 mea din timpul nopţii cum cele patru vânturi ale cerului
                 au sfredelit marea cea necuprinsă.  
    Cele patru vânturi care devin libere, agită mulţimi mari de oameni, asemănate cu marea prin  mişcarea permanentă a valurilor.

     După cum arată „Apocalipsa Sfântului Ioan, un comentariu ortodox”, de Arhiepiscop Avarichie Tauşev, la pag.129, este citat Sfântul Andrei al Cezareei, care ne spune despre acest verset că este: „ o dovada clară în ceea ce priveşte încetarea subordonării legilor creaţiei ( a ordinii naturale) şi inevitabilitatea răului, întrucât tot ce creşte pe pământ, înmugureşte şi se hrăneşte prin suflare de vânt ; …credem că toate acestea se vor petrece în toată amploarea lor la venirea lui Antihrist, nu numai în ţinutul Iudeilor, ci pe întreg pământul, din cele patru colţuri ale lui, unde spune el, vor sta îngerii care vor împlini o slujire mai înainte atribuită lor de Dumnezeu, însă necunoscută nouă (Sfântul Andrei, cap.19)”  

            2    Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul
                  Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a
                  strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora
                  li s-a dat să vatăme pământul şi marea,

În Biblie mai este descrisă însemnarea populaţiei din Ierusalim cu pecetea viului Dumnezeu, de proorocul Iezechil în cap. 9 „Pierderea nelegiuiţilor şi cruţarea celor însemnaţi”.

            2   Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte,
                 veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa
                 ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de
                 în, care avea la brâu unelte de scris. Aceştia, venind,
                 s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă.
            3   Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe
                 heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat
                 Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de în, care avea
                 la brâu unelte de scris,
            4   Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin
                 Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau"
                 care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe
                 frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza
                 multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui".

     Acţiunea de pecetluire despre care vorbeşte Apocalipsa, nu este strict limitată doar la oamenii din Ierusalim, ci la fiii lui Israel,  răspândiţi pe tot Pământul.

            3   Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii,
                 până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii
                Dumnezeului nostru.

Acest verset aduce aminte de accidentul nuclear de la Cernobîl din Ucraina, din noaptea de 26 aprilie 1986 considerat cel mai catastrofal accident din istoria centralelor nucleare, până la cel din 2011 de la Fukushima, Japonia. Şirul de explozii  a distrus învelişul de beton al reactorului nr. 4. A urmat  un violent incendiu, care a lansat în atmosferă un nor de câteva tone de materiale radioactive. În acel moment cred că toţi oamenii care aveau cunoştinţă despre accident s-au rugat teribil la Dumnezeu ca vântul să nu bată, lucru care a ajutat la depunerea în zone apropiate a 60% din materialele radioactive. În schimb vântul de înălţime a deplasat gazele radioactive pe mari întinderi, determinând ploi radioactive la distanţe apreciabile faţă de centrul exploziei. Impactul accidentului asupra oamenilor a fost estimat la mii de morţi şi peste 2 milioane de cazuri de cancer datorită radioactivităţii. Norul s-a deplasat prin Ucraina, Belarus, vestul Rusiei , Polonia, Cehia , Austria mai puţin sudul Germaniei după care vântul s-a întors şi a deplasat norul către România, Bulgaria, Turcia şi Grecia. La noi în ţară au crescut brusc numărul deceselor datorate cancerului, provocat de creşterea nivelului general de radiaţii.  Praful radioactiv nu a persistat în aer, ci s-a depus progresiv pe sol într-un strat neuniform şi din acest motiv găsim şi azi zone în care nivelul radiaţiilor este semnificativ crescut faţă de limitele normale.

În 2011, datorită puternicului seism de 8,9 grade, dar şi valului tsunami care l-a urmat, s-a produs un alt mare accident nuclear la Fukushima, în Japonia. Aici, emisiile de abur radioactiv în atmosferă au fost mult mai importante decât  la Cernobîl, de câteva sute de ori mai mari, dar vântul care bătea către Japonia şi   China s-a oprit după care s-a întors şi astfel norul a fost dus şi dispersat, deasupra oceanului Pacific prin mila lui Dumnezeu. În mod inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă, vântul care bătea dinspre ocean către uscat, în  momentul exploziei, s-a întors brusc, după care a bătut slab dinspre uscat spre ocean dispersând norul radioactiv, fapt care a scăpat Japonia de o gravă poluare. Dacă vântul ar fi bătut cu putere chiar şi pe această din urmă direcţie sigur norul ar fi ajuns pe coastele Americii de Nord şi Americii de Sud cauzând mari probleme, putând chiar înconjura emisfera nordică cu ploi radioactive.   

     În concluzie, atât în cazul unor grave accidente la centralele nucleare, existente în număr mare pe glob, dar şi în cazul unui război nuclear, deplasarea norului radioactiv poate determina mari pierderi umane şi distrugeri ale solului pe suprafeţe mari de teren.

  

            4   Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi
                 patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui
                 Israel:
            5   Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii de pecetluiţi;
                 din seminţia lui Ruben douăsprezece mii; din seminţia
                 lui Gad, douăsprezece mii;
            6   Din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia
                 lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase,
                 douăsprezece mii;          
            7   Din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din
                 seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui
                 Isahar, douăsprezece mii;
            8   Din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din
                 seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia
                 Veniamin, douăsprezece mii de pecetluiţi.  

Aceştia sunt „vii”, deoarece şi-au păstrat sufletele curate prin faptele şi credinţa lor  în Dumnezeu şi în Domnul Iisus Hristos. În Epistola către Romani Sfântul Apostol Pavel în cap.9, ne spune:

            27   Iar Isaia strigă pentru Israel: "Dacă numărul fiilor lui
                   Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui.

Iată această „rămăşiţă”, numără după cum arată versetul Apocalipsei, doar o sută patruzeci şi patru de mii de oameni. 

          
             9  După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe
                 care nimeni nu putea s-o  numere, din tot neamul şi
                 seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea
                 tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe
                 şi având în mână ramuri de finic.
           10  Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea
                 este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron,
                  şi de la Mielul.

      Pe lângă aceştia vor fi însemnaţi ca să rămână vii  şi mulţime mare de oameni din toate neamurile şi limbile, care au credinţă în  Dumnezeu şi în Domnul Iisus Hristos. Faptul că nu se indică în mod expres un factor de mărime, mă face să cred că, numărul lor va fi foarte mare.

Fără tăgadă, mulţi necredincioşi din toate neamurile, vin la credinţa adevărată după necazurile rostuite pe pământ, dar mai ales după necazul cel mare în care Antihrist pentru scurt timp va conduce lumea; ei s-au adăugat celor pecetluiţi ca „vii” .

Referitor la acest lucru, iată ce ne spune Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel , 11

          25   Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina

aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că

                 împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra
                 tot numărul neamurilor.
          26   Şi astfel întregul Israel se va mântui, precum este scris:
                 "Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta
                 nelegiuirile de la Iacov;
           27  Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica
                 păcatele lor".
     Înţelegem că, până nu vor intra în împărăţia cerurilor, tot numărul neamurilor, adică toţi oamenii găsiţi vii sufleteşte din popoarele care nu fac parte din seminţia lui Israel,  poporul lui Israel nu va fi în totalitate curăţit şi mântuit.

Revenind la textul biblic, vedem în versetul nr.9, că  la cereasca adunare, apar oameni „îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic”. Explicaţia este dată în versetele de mai jos. Ramurile de finic sunt ramurile înflorite de salcie, cu care a fost întâmpinat Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim şi vestesc în cer curăţirea lumii şi înnoirea ei.

          11   Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului bătrânilor şi
                 al celor patru fiinţe, şi au căzut înaintea tronului pe
                 feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu,
          12   Zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea
                 şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria fie   
                 Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!
          13  Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis:
                 Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt
                 şi de unde au venit?
          14   Şi i-am zis: Doamne, Tu ştii. El mi-a răspuns: Aceştia
                 sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat
                 veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele  Mielului.

   

Strâmtoarea cea mare se referă la zilele venirii lui Antihrist la putere pe întreg Pământul, când va începe marea prigoană a celor ce cred în Dumnezeu, în Domnul Iisus Hristos şi în Sfântul Duh.  

Hainele albe arată curăţenia spirituală în manifestare, a sufletelor martirilor şi a credincioşilor, care dovedesc credinţă  prin faptele lor şi care  rabdă până la capăt prigoana cea din urmă. Albirea hainelor în sângele Domnului Iisus Hristos are sensul de curăţarea sufletelor noastre.

      Cei botezaţi, care participă la Sfânta Liturghie şi care primesc după spovedanie dezlegare pentru împărtăşanie, se împărtăşesc cu Trupul  Domnului, care este pâinea frântă  şi cu Sângele Domnului, care este vinul de împărtăşanie. Prin această taină ei curăţă sufletul de păcate, ca pe o haină de petele de mizerie adunate prin folosirea ei zilnică. Martirii omorâţi pentru mărturisirea Domnului Iisus Hristos, prezenţi în cer sub altar primesc haină albă a jertfei,  despre care am discutat in capitolele anterioare.

            15  Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi

                  slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe

                  tron îi va adăposti în cortul Său.

            16  Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu

                  va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă;

            17  Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte

                  pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu

                  va şterge orice lacrimă din ochii lor.

     Aceşti oameni curăţiţi sufleteşte, care au sufletul curat şi viu  după moarte vor sluji ziua şi noaptea în cortul lui Dumnezeu. Ei nu vor mai flămânzi şi nu vor mai înseta, deoarece Mielul, adică Iisus Hristos le va da cele trebuitoare.  

5. Desfacerea celor şase peceţi, partea a III-a

            13   Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum

                   smochinul îşi leapădă smochinele sale  verzi, când este
                  zguduit de vijelie.

   

    Sfântul Ioan Teologul arată cu aproximativ 1750 de ani înainte, venirea unor impresionante ploi meteorice. Acest fenomen nu este singular în istoria Pământului, el se repetă de mii şi mii de ani, fiind consemnat încă din antichitate. Problema este că numărul de apariţii este foarte mic: 3,5 ori pe secol, comparativ cu 41 de ploi meteorice între 1800 şi 1900, după cum arată site-ul arătat mai sus.

Acelaşi autor arată: „Cele mai importante dintre ele au avut loc în anii 1799, 1833 şi 1866, la 33 de ani diferenţă. Ploaia meteorica din 1833 a fost însă, după opinia profesorului Olmstead de la Yale College, “cel mai impunător foc de artificii care s-a cunoscut vreodată”, iar “Dicţionarul Trousset descrie scenele grandioase ale acelei nopţi astfel: “Globuri mari de foc, care se azvârleau la intervale descriind în câteva secunde unghiuri de 30-40 grade. Globurile acestea lăsau în urma lor o dâră luminoasă care rămânea vizibilă timp de mai multe minute şi, câteodată, chiar o jumătate de oră şi mai mult.” În continuare ne spune că : “În 1866, fenomenul s-a repetat cu aceeaşi grandoare, însă el a fost abia vizibil în SUA. El a putut fi contemplat din Europa, Mexic, America de Sud, Siria, Turcia şi Africa de Nord. Ultima ploaie de stele cunoscută, a fost cea din 1885. A fost o ploaie meteorică universală, revărsând, după ziarul Times din acea vreme, peste 100 000 de meteori”.

           14   Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o
                  faci sul şi toţi munţii şi  toate  insulele s-au mişcat din
                  locurile lor.

    

     În acest verset este posibil ca autorul să facă o descriere a imaginii cerului de la începutul  erupţiei  vulcanului Krakatoa, din anul 1883,  din Indonezia. Est vorba de cel de al treilea vârf vulcanic, din partea de nord, de pe insula cu acelaşi  nume. În această fază de început a erupţiei, activitatea  seismică l-a făcut cunoscut până în Australia, iar cenuşa antrenată a urcat în atmosferă până la 6 km cu explozii care s-au auzit pe o distanţă de 160 km.

Desfăşurarea erupţiei a avut mai multe faze,  prima fiind, emisia de aburi din luna mai. Datorită temperaturilor ridicate (în medie de 800 grade Celsius) şi a  vitezei mari de urcare în atmosferă a coloanei principale de gaze, abur, lavă şi rocă sfărmată, se antrenează şi masele de aer din vecinătate. Din acest motiv se creează curenţi  rotori care modifică local densitatea aerului,  încolăcesc norii de fum cu vapori de apă sub formă de suluri gigantice,  creând efectul optic de strângere în suluri  a cerului. Vedem că această activare a vulcanului este însoţită şi de o activitate seismică corespunzătoare cauzată de fracturarea scoarţei terestre, la urcarea lavei către con. Aceasta creează un dezechilibru al plăcilor tectonice, „ şi toţi munţii şi toate  insulele s-au mişcat din locurile lor”.

În a doua fază, erupţiile ajung la punctul culminant, fiind mult mai puternică, iar din 26 august erupţia devine continuă cu explozii din zece în zece minute. În ziua următoare, explozii uriaşe au zguduit insula, cea mai mare explozie a fost auzită în Australia de vest, în Oceanul Indian şi în insula Rodrighues, lângă Mauriţius

Ea a produs şi o puternică alunecare de teren, care a rupt jumătate din conul Rakata aflat la sudul insulei. Explozia a fost atât de puternică, încât a spart timpanele marinarilor din apele învecinate şi a făcut înconjurul globului de 7 ori, ecourile fiind înregistrate timp de 5 zile. Tot din cauza acestei explozii, prin masiva alunecare de teren s-a declanşat un uriaş val tsunami devastator, de 40 m înălţime, care aproape că a înconjurat globul.

Scurgerile piroclastice au ucis aproape 4000 de oameni din vecinătatea vulcanului. Autorităţile olandeze au aproximat cifra de 36.000 de victime de pe insulele învecinate, dar alte estimări spun ca au fost peste 120.000 de victime. Valul tsunami declanşat  de ruperea vulcanului şi scufundarea a doua treimi din insulă, s-a propagat din oceanul Indian până în Africa de Sud, coasta de vest a Americii de Sud şi până la Canalul Mânecii.

Cu adevărat, insula Krakatoua a dispărut rămânând doar o mică parte în sud . Din muntele care era conul Rakata a rămas doar o stâncă.  Interesant este faptul că în zilele noastre, un nou con vulcanic se ridică încet din ocean, ajungând azi la o înălţime de aproximativ 300 m. Acest lucru arată ca activitatea  vulcanică în zonă, nu s-a încheiat .

Datorită acestei erupţii, temperatura medie pe glob în anul 1883 a scăzut cu 1,2 grade deoarece vulcanul a emis în atmosferă importante cantităţi de dioxid de sulf, care reflectă razele solare.    Cenuşa care a rămas un timp în păturile superioare ale atmosferei, a fost dusă de vânt şi treptat a cuprins mari suprafeţe din zonele locuite ale Europei şi Americii, determinând colorarea în roşu intens a apusului de soare, iar luna apărea albastră sau, uneori, verde.

Modificările geografice si geofizice la scară planetară, datorate vulcanilor sau puternicelor cutremure de pământ au fost puse în evidentă de specialişti în zilele noastre, prin introducerea sistemelor de poziţionare prin satelit. De exemplu, la cutremurul de 8.9 grade pe scara Rihter din 2011 care a afectat arhipelagul japonez, s-au raportat ca fenomene colaterale, modificarea axei de rotaţie a Pământului cu 24 cm, iar viteza de rotaţie a crescut uşor şi drept consecinţă, durata zilei a scăzut cu  1,8 milisecunde. Insula principală a arhipelagului nipon s-a deplasat cu 2,5 m. Categoric că şi vulcanii şi cutremurele majore din vechime au produs importante modificări geofizice asupra planetei noastre, dar noi nu avem date suficiente despre acestea.

          15   Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor
                 şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au
                 ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor,
         16   Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne
                 ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de
                 mânia Mielului;

   

Acţiunile care sunt descrise în acele două versete aduc aminte de reacţia firească a oamenilor de a se ascunde în timpul celor două războaie mondiale, din faţa bombardamentelor de artilerie iniţiale şi apoi, a bombardamentelor aeriene.

Primul război se desfăşoară în 1914 prin atacul Imperiului Austro-Ungar asupra Serbiei. Rusia susţine Serbia  iar, în replică, Germania declară război Rusiei şi ulterior Franţei, după care invadează Belgia. Serbia declară război Germaniei, iar Franţa, Austro-Ungariei, urmată de Anglia. Japonia declară război Germaniei, Turcia declară război Triplei Alianţe iar Italia declară război Austro-Ungariei. România intră în război în 1916, de partea Triplei Alianţei.  În 1917 Statele Unite intră în război, împotriva puterilor centrale. Războiul se termină prin semnarea armistiţiului la 11 noiembrie 1918 cu învingerea puterilor centrale. Numărul morţilor a fost de peste 9 milioane de oameni. În primul război mondial sunt folosite, pentru prima dată în istorie, bombardamentele aeriene, iar ca apărare a personalului împotriva bombardamentelor de artilerie şi aeriene, sunt folosite tranşeele cazematele şi  adăposturile subterane. Acestea se pare că sunt peşterile văzute de autorul Apocalipsei.  

Primul război mondial a dus la căderea a patru mari imperii: German, Austro-Ungar , Rus şi Otoman, toate  având rădăcini adânci în istorie.

Anii care au venit după război, au adus criza economică şi în acest fel, treptat, apar fascismul şi nazismul, iar pe de altă parte, comunismul. Mişcările  extremiste au promovat instaurarea dictaturilor în Europa. Aceste organizaţii, au prins puternice rădăcini, ele având o origine comună, fiind create şi finanţate de acelaşi for demonic, chiar daca au luptat luptă sau vor lupta una împotriva celeilalte.

Între cele două conflagraţii mondiale se înregistrează o dezvoltare spectaculoasă a tehnologiei, în toate domeniile, dar mai ales în industria de armament.

Al doilea război mondial a început la 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania. Aceasta, în 1940 se aliază cu Italia şi Japonia şi devin cele trei puteri ale Axei. Germania anexează Austria, iar la rândul ei Uniunea Sovietică, după ataşarea a jumătate din Polonia, atacă Finlanda şi invadează Statele Baltice anexând Bucovina şi Basarabia de la România. Italia atacă Grecia şi Albania, iar în nordul Africii, din Liban, atacă Egiptul care era sub englezi. In 1941 Germania ajută Italia şi ocupă Grecia şi Iugoslavia, iar Japonia, cucereşte Indochina franceză,Vietnamul de azi. În Finlanda, Ungaria şi România, vin la putere guverne de orientare pro–germană, care împreună cu puterile Axei pregătesc invazia din răsărit. În decembrie 1941 Statele Unite ale Americii intră în război de partea aliaţilor, după atacul de la  Pearl Harbor, când o mare parte din flota sa de război a fost distrusă de un masiv atac aerian japonez. Principalele puteri aliate au fost Statele Unite, Anglia şi Uniunea Sovietică.

În iunie 1941, armatele germane obţin o serie de victorii pe teritoriul Uniunii Sovietice, dar în februarie 1943, încep să fie respinse progresiv, pierzând teren. Ofensiva Sovietică a fost mult ajutată de  americani dar şi de întoarcerea armelor de către România, act ce a scurtat războiul cu cel puţin sase luni. Unii specialişti consideră că o stabilizare de durată a frontului în Munţii Carpaţi, ar fi dat răgazul necesar Germaniei naziste pentru  producerea primei bombe nucleare, a măririi numărului avioanelor de vânătoare cu reacţie şi a perfecţionării rachetelor purtătoare V1 şi V2. Al doilea război mondial s-a încheiat în anul 1945, prin capitularea Germaniei naziste la 8 mai şi a mai continuat în Asia până când Japonia capitulează la 15 august 1945, după încasarea celor două bombe nucleare americane.      

Trebuie să remarc că, al doilea război mondial, a însemnat moartea a peste 65 de milioane de oameni dintre care mai mult de 50% au fost civili.  A distrus mare parte din oraşele mari ale Europei şi o bună parte din infrastructură. Ca şi primul război, al doilea război mondial  a fost un moment de trecere prin purgatoriu a milioane de oameni civili sau militari, în oraşele şi localităţile bombardate, în lagărele de muncă forţată, în lagărele de exterminare, în sau prin deportările masive a  populaţiei.

În această confruntare, un loc aparte îl constituie impactul psihic şi fizic  asupra oamenilor , dat de  masivele bombardamente aeriene. Oamenii din oraşele bombardate se ascundeau în adăposturi subterane sau în staţiile şi galeriile de metrou, unde acestea existau, aşteptând cu groază picarea bombelor. Oraşe întregi au fost rase de pe faţa pământului, puţinii oameni care au mai scăpat fiind doar cei adăpostiţi în subterane solid construite.  Mulţi oameni au fost salvaţi de Dumnezeu care i-a apărat prin neexplodarea bombelor sau a obuzelor la impactul cu solul. Această afirmaţie este puternic susţinută prin miile de bombe  şi obuze care s-au găsit şi se găsesc şi astăzi  neexplodate în pământ în toată Europa. Ele neexplodând au  protejat viaţa militarilor şi a civililor din zona lor distructivă.

     Punctele de comandă ale armatei ca şi centrele de decizie politică, ca şi casele regale conducătoare aveau adăposturi subterane puternic consolidate, în care se ascundeau politicienii, conducătorii armatelor dar şi împăraţii lumii. Cred că despre acest lucru ne vorbeşte cu atâta timp înainte Sfântul Ioan Teologul : „ Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.” El asemăna  peşterile cu adăposturile subterane şi staţiile de metrou în care se refugiau toţi din faţa covorului nimicitor de bombe, lansat fie de  beligeranţi. În vârfurile stâncoase ale munţilor s-au dat cele mai dure lupte, iar multe centre de rezistenţă nu au putut fi anihilate decât după terminarea războiului, datorită reliefului stâncos şi greu accesibil.

Apocalipsa adaugă încă un verset care descrie foarte sugestiv groaza oamenilor din adăposturi, care se rugau cu putere  Domnului de iertare  „Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului”.

       

         17  Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are

                putere ca să stea pe loc?

Într-adevăr când începeau bombardamentele nimeni nu mai stătea pe loc pentru că toţi fugeau să se ascundă în cele mai apropiate adăposturi deci şi acest verset se confirmă în realitate.    

Odată cu cele două explozii nucleare, omenirea a intrat practic intr-o nouă eră, în care „cutia Pandorei” a fost deschisă. Specialiştii care au văzut rezultatele devastatoare asupra celor două oraşe japoneze, deşi unii participaseră la teste în Statele Unite, au declarat ulterior că au fost şocaţi de puterea distructivă a acestor bombe. Două oraşe: Hiroshima şi Nagasaki au fost şterse  efectiv de pe faţa pământului. La Hiroshima au murit într-o clipă  70 – 80 de mii de oameni, iar alte 70 de mii au fost răniţi şi iradiaţi. La Nagasaki au murit aproximativ 80 de mii de oameni şi foarte mulţi au fost răniţi. Mulţi dintre ei au murit ulterior datorită bolilor cauzate de iradiere. Chiar şi după 20 de ani mulţi mureau de cancere şi de leucemie. Din acelaşi motiv, la fel ca la Cernobîl  au apărut mutaţii genetice neaşteptate, la distanţă de ani după acest nefericit eveniment al războiului. Probabil că în  acest moment oamenii s-au considerat egali cu Dumnezeu şi de aceea , versetul 17 arată ca a sosit ziua cea mare a mâniei cerurilor, pentru că oamenii au chemat-o, prin tehnologia lor distructivă,  prin faptele şi răutăţile lor de zi cu zi.

Sistemul social şi statal de azi, s-ar putea să fie doar o amintire frumoasă peste câţiva ani. Lumea va fi condusă de cei puternici, sprijiniţi pe marile corporaţii mondiale, care  dispun de mari rezerve financiare, de hrană şi  petrol.  Această hidră este mult mai mare decât pare, iar braţele ei lungi vor să cuprindă tot Pământul. Ea aşteaptă şi pregăteşte de mult evenimentele care stau să vină, pentru a conduce şi stăpâni definitiv sufletele noastre. Toţi vom fi obligaţi prin foamete, sărăcie şi decădere spirituală, să ne închinăm Fiarei şi Satanei, nu lui Dumnezeu şi Domnului Isus Hristos.   

     Dar nu trebuie să ne temem, pentru că după cum citim din Biblie, stăpânirea ei va fi scurtă. Sperăm ca după aceste vremuri de cumpănă, să se nască o nouă generaţie de oameni, mai credincioşi, mai morali şi mai evoluaţi spiritual decât suntem noi, care să împărăţească lumea împreună cu Mântuitorul nostru pogorât din cer la a doua Sa venire.

5. Desfacerea celor şase peceţi, partea a II-a

  

5.4. Pecetea a patra  

 
            7   Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei
                 a patra, zicând: Vino şi vezi.
            8   Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui
                ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi
                li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca
                să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele  
                de pe pământ.         

     Culoarea calului simbolizează culoarea oamenilor morţi datorită bolilor contagioase, în special a ciumei, dar puterea dată morţii premature este limitată de Dumnezeu, doar la a patra parte a oamenilor de pe pământ. Această tragedie apare şi trece peste continente ca un nor negru, ucigător.

Ciuma a fost una din cele mai violente boli din istoria omenirii, supranumită şi „moartea neagră”, boala fiind cauzată de o bacterie. În general infectarea se făcea de la şobolani la om, prin intermediul puricelui de şobolan care părăseşte gazda când acesta moare. Persoanele infectate manifestau febră mare şi umflături purulente pe corp şi în jurul gâtului, iar victimele mureau în chinuri.

     Această cumplită boală a provenit din Asia, unde a apărut în jurul anului 1330,  făcând ravagii în India şi China. Se pare că în Europa a ajuns  la bordul unor corăbii prin anul 1347 şi s-a extins rapid în Europa de vest. Ciuma ajunge şi la Constantinopol şi Alexandria în Egipt, după care  în 1348 în Gaza, de unde a pătruns în Liban, Siria şi Palestina, dar şi în toată Asia Mică. În 1349 loveşte Irakul şi Iranul actual, iar în 1351 ajunge în Yemen.

 Acest prim atac se consideră că a decimat un sfert din populaţia globului deoarece în oraşele lovite s-a declanşat iadul, datorită numărului foarte mare de morţi care au trebuit să fie îngropaţi în gropi comune.

 În 1361 apare iar, dar cu o amploare mai mică, după care reapare periodic. De exemplu, în jurul anului 1665 face 100.000 de morţi în Anglia, iar în secolul al XIX-lea apare în India şi face peste 6.000.000 de victime. Reapare în 1995 în India când cauzează alte pierderi de vieţi omeneşti. Datele au fost  preluate de pe internet http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagră, şi alte publicaţii.

 Estimările făcute de specialişti, coincid cu profeţia din Biblie şi anume că, un sfert din populaţia globului din acea perioadă a murit de ciumă. Oricând o nouă pandemie poate lovi năpraznic zonele dens populate ale Pământului având la bază un virus mutant. În laboratoare se caută soluţii pentru ipoteza unei reizbucniri a ciumei, sau a unei alte pandemii.

  Aceste trei evenimente: războiul , foametea şi ciuma, au fost arătate ca semne date de Dumnezeu pentru întoarcerea oamenilor la adevărata credinţă, de scrierile proorocilor din Vechiului Testament, dar şi de Domnul Iisus Hristos aşa cum mărturisesc Evangheliştii. Iată ce scrie Leviticul  A treia carte a lui Moise la cap 26. „Binecuvântarea şi blestemul”:

           16   Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite
                  asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi
                  se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi
                  semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor
                  mânca.

La fel ne spune proorocul  Ieremia în cap.24:  

            10  Şi voi trimite asupra lor sabie, foamete şi ciumă, până
                  vor pieri din ţara pe care le-o dădusem lor şi părinţilor
                  lor.
      Iar în  scrierile proorocului Iezechiel vedem la cap. 5  „Pedeapsa poporului”:
           17   Eu voi trimite împotriva voastră foametea şi fiare rele
                  care te vor lipsi de copii; ciumă şi sânge vor trece peste
                  tine şi sabie voi aduce împotriva ta: Eu,Domnul, 
                  grăiesc acestea.

 

5.5. Pecetea a cincea   

            9   Şi când a deschis pecetea a cin-cea, am văzut, sub
                 jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui
                 Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.

      În cer sub jertfelnic stau sufletele martirilor tăiaţi şi înjunghiaţi pentru  credinţa lor în Dumnezeu şi în Unul fiul său Domnul Iisus Hristos. Aceşti martiri provin din perioada de extindere a creştinismului în Imperiul Roman, dar cei mai mulţi provin din perioada de creştere a Imperiului Otoman, între anii 1453 -1683. Creştinii şi-au apărat credinţa şi  teritoriile în care locuiau în faţa năvălitorilor din acele vremuri.

     Prima fază a expansiunii otomane se consideră cucerirea Constantinopolului, Istambulul de astăzi, din 1453.  După această lovitură dată creştinătăţii, a urmat căderea Serbiei, prin care s-a deschis poarta către statele Europei,  iar către est şi sud au cucerit mare parte din Persia.

A doua perioadă de creştere se înregistrează concomitent cuceririi Belgradului şi  Ungariei, după care este  atacată Austria , unde, otomanii  pierd bătălia pentru cucerirea Vienei. După îndelungatele bătălii purtate de cele trei Ţări Române: Transilvania, Valahia şi Moldova,  acestea trebuie să se recunoască învinse şi să plătească tribut turcilor. Jertfa strămoşilor noştri din acea perioadă este importantă, pentru că ea a frânat mult expansiunea otomanilor către nordul şi vestul Europei, apărând  prin sacrificiul lor creştinătatea. În 1535 otomanii cuceresc Bagdadul, punând stăpânire asupra Orientului Mijlociu. Regatele din Europa centrală s-au luptat cu oştile Imperiului Otoman vreme de aproape 300 de ani.  În această perioadă islamismul care era religia oficială a imperiului, a luptat categoric împotriva religiei creştine din ţările ocupate, prin distrugerea şi arderea bisericilor sau transformarea lor în moschei. Din această perioadă istorică  provine numărul mare al martirilor creştini, care s-au jertfit pentru apărarea statelor creştine şi a creştinismului în teritoriile ocupate.

  

          10   Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne
                 sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna
                 sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?
          11   Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li
                 s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până
                 când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu
                 ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.

 

     Ei nu sunt adormiţi, ci vii şi de aceea strigă cu glas puternic, prin forţa rugăciunii lor, care se ridică înaintea Domnului, cerând judecarea necredincioşilor, care i-au condamnat pe nedrept la moarte şi care i-au omorât pe pământ. Lor li s-a dat câte un veşmânt alb, care acoperă suflete  curăţate prin mărturisire şi jertfă de sânge şi li s-a cerut să aibă răbdare puţină vreme, până la împlinirea numărului ştiut de Dumnezeu, Vedem şi astăzi prigonirea şi martirajul la care sunt supuşi creştinii din Siria, Irak  Yemen, din Europa şi din alte părţi ale lumii, până la împlinirea acestui număr necunoscut nouă.

   

5.6. Pecetea a şasea

            12   Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a
                   făcut cutremur mare, soarele s-a   făcut negru ca un
                  sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele,

Cele cinci peceţi prezentate anterior au un limbaj simbolic, care a necesitat un grad mai mic sau mai mare de interpretare dar, în pecetea a şasea, vedem că autorul, Sfântul Ioan Teologul,  prezintă în mod concret evenimentele care se produc prin forţa modelatoare divină. Această forţă devine activă prin desfacerea  peceţii, de către Domnul nostru Iisus Hristos. Textul Apocalipsei arată cu mare acurateţe succesiunea de evenimente care s-au petrecut sau se petrec, fără ca multă lume să fie conştientă de asta.

Să analizăm textul: la deschiderea peceţii „s-a făcut cutremur mare”. Acest cutremur s-a produs probabil în anul 1755 lângă Lisabona pe 1 noiembrie , după mărturiile istorice;  specialiştii estimează că a avut o magnitudine apropiată de 8,5 - 9 grade pe scara Richter, cu epicentrul în Oceanul Atlantic la 200 km de coastă.  El a zguduit din temelii trei continente Europa, Africa şi America şi a distrus în proporţie de peste 80% oraşul Lisabona, provocând un număr de 60.000-100.000 de morţi şi avarierea sau dărâmarea a peste 30.000 de case. Durata a fost de aproximativ 6 minute, după care mişcările seismice au mai continuat câteva săptămâni. El a provocat şi un puternic val tsunami înalt de 15-20 m, care a ajuns la ţărm în aproximativ 40 de minute. Mulţimea s-a refugiat pe un chei nou şi se uita cu mirare cum oceanul se retrage dezgolind numeroase epave după care a urmat dezastrul. Valul a măturat oraşul, dar şi coastele  Spaniei, Angliei şi Africii de Nord , Marocul a fost distrus complet iar Algerul parţial .

     Unii istorici şi analişti ai acelor vremuri, consideră că această catastrofă a fost o pedeapsă dată de Dumnezeu locuitorilor Lisabonei, pentru folosirea incorectă a comorilor scoase din minele de aur şi pietre scumpe din Brazilia, care erau cheltuite pe vanităţile şi desfătarea oamenilor bogaţi, din acest mare oraş. Tot pe seama acestui seism, se pun şi anumite modificări de relief, suferite de zona muntoasă a Portugaliei.

În continuare, versetul Apocalipsei ne spune că „soarele  s-a   făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele.” Acest fenomen a fost înregistrat în Statele Unite în anul 1780 în luna mai, când întunericul  s-a instalat de la ora zece dimineaţa şi a persistat până la miezul nopţii. In anumite zone, soarele apărea ca văzut prin  pânză de sac negru. In vechime, după cum am mai arătat, pânza de sac se confecţiona din părul luat din coama cailor sau din alte materiale închise la culoare şi de aceea, discul solar cu greu putea fi observat, el arătând de un gri închis către negru.

Noaptea din timpul derulării acestui fenomen a fost deosebit de întunecată,  cerul nu se mai vedea, iar luna apărea roşie. Explicaţia acestui rar fenomen, s-a pus pe seama fumului provenit de la incendiile de pădure, dar întinderea foarte mare a întunericului, ne duce şi la ideea unei posibile erupţii a unui vulcan din ocean rămasă necunoscută care, datorită curenţilor atmosferici a deplasat fumul si particulele  fine de cenuşă deasupra continentului.   

În cazul în care întunericul este cauzat de o erupţie vulcanică, durata fenomenului depinde de mai mulţi factori, cum ar fi magnitudinea ( intensitatea erupţiei) , direcţia şi intensitatea vântului şi înălţimea coloanei de fum. Dacă coloana de fum, gaze şi praf, ajunge în stratosferă, se poate împrăştia pe o suprafaţă mare a pământului. Dacă un front atmosferic sau o inversiune de presiune atmosferică blochează ridicarea coloanei de fum la înălţimi mari, întunericul va fi mult mai dens, creând un efect de cortină prin care lumina zilei nu mai trece.

Iată o descriere a lunii făcută de un om care a notat despre acest fenomen redată pe www.loribalogh.ro/2011/06/apocalipsa-cap-6-a-sasea-pecete-semnele-sfarsitului. „La ora trei dimineaţa luna, care de câtva timp era acoperită de un nor, apăru pe neaşteptate, dar de culoare roşie închisă, ca a sângelui, şi, din loc în loc, era tăiată de cate o cruce neagră şi încadrată la dreapta şi la stânga de doua benzi paralele de culorile curcubeului.” 

Acelaşi fenomen a fost înregistrat şi în Europa în anul 1783 datorită vulcanului Lagagikar, din Islanda. După  întunericul cauzat, din cauza particulelor de fum, praf şi de gaze emanate, ulterior s-a mai înregistrat şi o răcire accentuată a vremii, datorită reducerii radiaţiei solare. Din acest motiv a existat o perioadă cu recolte agricole  mai slabe în Europa.   

5. Desfacerea celor şase peceţi  

      Peceţile care sigilează Cartea Dumnezeiască, reprezintă declanşatorul cumpenelor majore, prin care trebuie să treacă omenirea pentru a se mântui.

      Succesiunea evenimentelor desfăşurate pe Pământ este dată de ordinea de deschidere a peceţilor, iar  încercările la care sunt supuşi oamenii, sunt introduse pe rând, în istoria noastră.

      Primele şase peceţi pot fi văzute ca evenimente care s-au produs, în cei aproape două mii de ani care au trecut de la scrierea lucrării şi până în prezent. La deschiderea unei peceţi observăm o perioadă de maximă manifestare urmate de o serie de reveniri ciclice intercalate cu perioade de acalmie.

Pecetea o dată ruptă rămâne deschisă, iar evenimentul respectiv se manifestă până în vremurile din urmă, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcţie de morala noastră.  Această observaţie ne întăreşte convingerea că peceţile, deşi sunt deschise separat, în diferite perioade istorice, evenimentele ulterioare pe care le produc se pot manifesta separat sau conjugat, unele manifestându-se mai slab.

Unele peceţi sunt prezentate codificat, altele sunt prezentate pe înţelesul tuturor. Unele se refera la perioade scurte de timp, altele la evenimente care se derulează pe o perioadă de câteva sute de ani, cu reveniri mai mult sau mai puţin periodice, cum ar fi popoarele migratoare, ciuma, foametea etc.

     Peceţile care sunt prezentate concret arată evenimente care se produc brusc, cum ar fi căderea unui asteroid, un cutremur devastator,  erupţia unui vulcan şi  produc mutaţii  pe termen lung în conştiinţa oamenilor.

    Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 6

Desfacerea celor dintâi şase peceţi. Împăraţii şi domnii lumii se ascund în peşteri şi în crăpăturile stâncilor.

5.1. Prima pecete

            1  Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele
                şapte peceţi, şi am auzit pe una din cele patru fiinţe
                zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi.
            2  Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el       
                avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un
                biruitor ca să biruiască.

  

     Omul care este personajul arătat în acest verset apare venind pe un cal alb. Calul reprezintă forţa cerească, care aleargă  pe întregul Pământ. Culoarea albă a acestei puteri cereşti, reprezintă semnul păcii şi al iubirii creştine faţă de Dumnezeu şi de Domnul Iisus Hristos, faţă de fraţi şi de semeni noştri. Arcul din măna Călăreţului reprezintă Evanghelia propovăduită de Mântuitorul nostru prin vocile şi scrierile Sfinţilor Apostoli. Cuvintele Ei zboară asemenea săgeţilor trase din arc şi intră adânc în sufletele oamenilor luminând-ui. Această sfântă învăţătură transmisă din om în om parcurge mari  distanţe, aducând la dreaptă credinţă multe neamuri şi popoare.  Învăţătura Sfintei Scripturi este permanent lucrătoare şi împreună cu harul Duhului Sfânt determină ridicarea noastră spirituală.

      Începuturile creştinismului au corespuns cu marile cuceriri romane. Imperiul Roman, pe lângă forţa organizatorică şi civilizatoare, a adus cu oamenii săi şi mulţime de păcate. Cea mai mare extindere a imperiului s-a produs sub împăratul Traian între anii 98-117d.Hr., care a anexat imperiului părţi din Dacia,  Mesopotamia şi părţi din Arabia.

Jertfa mare a creştinilor din acele timpuri a început în timpul  împăratului Nero între anii 64-67d.Hr., a continuat cu Decius între anii 249-251d.Hr, Valerian între anii 257-258 d.Hr şi împăratul Deocliţian 303-310. Creştinii nu numai că au fost urâţi, dar mulţi au fost închişi, bătuţi şi torturaţi şi omorâţi  pentru credinţa lor. Unele surse arată că împăratul Galerius a emis primul edict de toleranţă în anul 313 d.Hr., iar împăratul Constantin cel Mare dă un al doilea edict. La fel face mai târziu şi împăratul Teodosie care va proclama creştinismul ca religie oficială în Imperiul Roman în anul 380 d.Hr. Din acel moment, oficial încetează marea teroare şi persecuţie a creştinilor din imperiul Roman.

Această realizare este cununa biruinţei creştinismului în întreg Imperiu Roman, dată omului de pe calul alb. Ulterior, creştinii au mai fost persecutaţi pentru credinţa lor şi în alte părţi ale lumii, sub diferite forme.

5.2. Pecetea a doua

            3   Şi când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a
                 doua fiinţă: Vino şi vezi.
            4   Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i
                 s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se
                 junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.

     Calul care reprezintă acţiunea divină în manifestarea ei, aleargă pe întreg Pământul şi are culoarea roşie. Această culoare  este dată de puterea distructiv modelatoare a războiului, revoluţiei, violenţei, dar mai ales a masacrului şi măcelului populaţiei civile. Roşu este culoarea sângelui vărsat, iar junghierea reprezintă omorârea populaţiei civile neînarmate. „Sabie mare i s-a dat”, adică teribila luptă s-a dat pe teritorii întinse şi multe popoare au fost trecute prin ascuţişul săbiei şi prin iadul cotropirii de către invadatori.

      Această acţiune divină a fost materializată în istorie de popoarele migratoare, care au avut ca reprezentanţi de seamă, Hunii. Ei au fost cel mai mare popor migrator, dar şi cel mai feroce.  Au apărut în istorie prin unirea triburilor tătărăşti şi mongole, aflate în partea estica a Kazahstanului şi în nord-vestul Chinei.  Sunt cunoscuţi pe aceste locuri încă din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I-îi d.Hr., iar izvoarele istorice, inclusiv cele chineze, îl menţionează pe Mete-han după anul 209 d.Hr.,  ca mare conducător al lor. După repetate invazii în Asia au ajuns până în Siria, iar în jurul anului 370 d.Hr., trec râul Volga către vestul şi sudul Europei.

În anul 375 distrug statele ostrogote, iar între anii  376-377 distrug formaţiunile statale vizigote. În jurul anilor 395 se stabilesc temporar între Caucaz şi Dunărea de Jos. După anul 400 coboară şi atacă burgunzii, iar anul 409, trec prin foc şi sabie regiuni din Galia. Atacă Imperiul Roman de Răsărit trecând Dunărea. După anul 424 pustiesc mari regiuni din Tracia, iar in anul 437 înving din nou burgunzii şi astfel Imperiul Hun se întindea de la munţii Urali până în Germania şi de la Dunăre, la Marea Baltică. 

În anul 445 conducerea lor este preluată de Attila, care este considerat, unul dintre cei mai mari şi crânceni conducători. El atacă Imperiul Roman de Răsărit şi cucereşte întregul ţinut de la Dunăre la Constantinopole, oraş lângă care învinge armata romană, dar nu reuşeşte să cucerească oraşul. În bătălia de la Chersonesus învinge definitiv armata împăratului Teodosius, de la care primeşte

o mare cantitate de aur şi porneşte o nouă campanie de jaf, în care trece prin sabie şi arde 70 de oraşe galice. În anul 451 invadează Galia şi cuceresc Germania, împreună cu gepizii, ostrogoţii şi alte popoare migratoare. Ulterior atacă Metz, oraş situat în nord-vestul Franţei, după care cuceresc Parisul. Este oprit prin bătălia de pe câmpiile Catalaunice. După înfrângere, Attila îşi regrupează armata şi, trecând Alpii prin Elveţia, atacă nordul Italiei, unde arde şi jefuieşte oraşele Aquileia, Vicenţia, Verona, Brixia, Bergomum şi Milan . Invazia iminentă a Romei a fost oprită doar de Papa Leo, probabil contra unei cantităţi considerabile de aur. Întors în Panonia, Attila se căsătoreşte cu Ildiko, o fată de origine germanică şi moare în noaptea nunţii, probabil datorită unei hemoragii, în anul 455 d.Hr.  După funeralii, fiii lui se luptă pentru putere, iar un an mai târziu, sunt învinşi de ostrogoţi şi se retrag în dezordine în părţile sciţilor. Hunii dispar de pe scena istoriei tot aşa de repede cum au apărut, lăsând în urmă o Europă zdrobită şi îngrozită de cruzimea lor. Odată cu trecerea timpului şi alte popoare migratoare s-au mai ridicat, dar perioada de trecerea prin sabie şi foc a populaţiei neînarmate din vremea hunilor, nu poate fi comparată cu nici o altă perioada  istorică.  

     Datele au fost preluate de pe  www.ro.wikipedia.org/wiki/Huni şi de pe www.descopera.ro//cultura/-hunii-nomazii-care-au-umilit-roma autor Nicu Parlog.

     În epoca  modernă, această „sabie” îndreptată împotriva armatelor dar şi a populaţiei civile, a evoluat mult ca putere de distrugere. Treptat a devenit glonţul  puştii, proiectilul tancului,  racheta sol - sol, bomba sau racheta nucleară,  explozivul plasat de terorişti şi mai nou, arma psihotronică. Să nu uităm, că aceste evenimente au fost, sunt şi vor mai fi, chiar dacă noi dorim echilibru, pace şi linişte în lume.

     Trebuie arătat ca au fost şi alte popoare migratoare care au coborât către Europa centrală cum ar fi goţii, vandalii etc. pe care îi întâlnim în jurul anului 500 d.Hr. în Spania, în sudul si centrul Franţei, constituiţi în  regatul vizigoţilor.

     Influenţa popoarelor migratoare asupra populaţiei băştinaşe s-a manifestat în mod diferit, unele populaţii autohtone fiind decimate, altele dislocate, iar unele au rămas în continuare pe teritoriile lor.  Ca exemplu putem enumera spaniolii, francezii, italienii şi românii care au rămas în continuare cu limba şi tradiţiile lor.

     Perioada migraţiei popoarelor este denumită de istorici  Evul mediu timpuriu sau întunecat, în care Imperiul Roman de Apus se dezmembrează, iar cel de Răsărit primeşte grele lovituri din partea avarilor, bulgarilor şi slavilor.

În jurul anului 626 Constantinopolul rezistă atacului avarilor şi perşilor, iar în anii 674-677 şi 717  rezistă şi asediului arab. În  această perioadă imperiul începe să fie puternic zguduit de atacurile arabilor, care cuceresc Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de Nord.  Arabii, sub dinastia omeiadă  de califi, cu capitala la Damasc, cuceresc nordul Africii, trec strâmtoarea Gibraltar şi ajung în Spania de unde trec Pirineii, dar sunt opriţi de franci în anul 732.

5.3. Pecetea a treia

         
           5   Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia
                fiinţă, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal
                negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna
                lui.
           6   Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas
                care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de
                orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi.
           

     În această pecete vedem calul negru, reprezentând forţă divină care aleargă asemenea unui cal pe întreg pământul, aducând foametea şi moartea, ca urmare a invaziilor popoarelor migratoare. Este de remarcat că războaiele hunilor ca şi ale celorlalte popoare migratoare în Europa, au distrus statele şi au determinat scăderea drastică a agriculturii. Din acest motiv s-a instalat o perioadă post - conflict, marcată de foamete cruntă combinată cu mari nedreptăţi sociale.

Datorită loviturilor date celor două imperii romane, de răsărit şi de apus de către popoarele migratoare, se întrerup legăturile economice, iar producţia agricolă scade drastic. Cultivarea pământului nu se mai face sistematizat, forţa de muncă scade mult datorită morţii oamenilor în desele războaie. Este distrusă în bună măsură şi baza materială necesară producţiei. Proprietarii de sclavi nu au mai putut să îi controleze şi aceştia fug. Rotaţia culturilor nu se mai face, iar între anii 650 şi 750 comerţul era puţin peste nivelul din epoca bronzului, adică foarte scăzut. Tot în această perioadă se semnalează o scădere a temperaturilor şi o creştere a pădurilor în locurile unde altă dată se produceau grâne. Datorită insecurităţii generale din Europa transporturile de cereale devin tot mai rare şi de aceea creşte puternic preţul lor,  fapt care amplifică specula.

       Cel ce stă pe cal este omul care ţine în mână balanţa şi care intervine permanent asupra înclinării ei după bunul  plac, în mod arbitrar şi întotdeauna pentru a creşte profitul propriu. Axa balanţei indică raportul dintre plată şi marfa cumpărată, balanţa devenind simbol al nedreptăţii umane şi sociale.

Stabilirea preţului de un dinar pentru măsura de grâu care are 1,1 kg este enorm, dacă avem în vedere că înainte de această perioadă se plătea un dinar pe 12 măsuri de grâu, sau pe 35 de măsuri de orz. Un dinar reprezenta plata pentru o zi de muncă a unui lucrător agricol. Din această cauză cei săraci consumau doar pâine din orz, când îl aveau, deoarece era mai ieftin.

Tragem concluzia că aceste perioade de foamete, vin inevitabil după războaie, când cei bogaţi speculează oamenii săraci şi munca lor, accentuând foametea. Preţul vinului şi al uleiului rămân relativ constante, pentru faptul că puţini oameni şi le permit, iar specula se face cu cei oropsiţi, nu cu bogaţii vremii.     

Restabilirea treptată a situaţiei începe din partea occidentala a Europei, cu revenirea la normal a temperaturilor, dar şi cu creşterea puterii imperiului francilor numit şi Imperiul Carolingian. Acest imperiu cunoaşte cea mai mare întindere sub Carol cel Mare între anii 780-804, când ocupau Franţa şi Germania  partea de nord a Spaniei şi jumătatea de nord a Italiei. Aici se iau  măsuri de reorganizare a agriculturii, a învăţământului şi se dă un imbold  ştiinţelor şi artelor. În această perioadă apare plugul greu tras de doi boi şi începe un nou sistem de rotaţie a culturilor, diferit de cel roman, care, treptat, duce la creşterea recoltelor. Cu toate acestea, perioada de stabilitate este înlocuită pentru un timp relativ scurt de altă perioadă  grea, cauzată de migraţia vikingilor.  Istoria nu poate fi oprită şi treptat, observăm trecerea de la modul de producţie sclavagist, la cel feudal.  

4. Priveliştea cerească, cartea cu şapte peceţi

4. Priveliştea cerească, cartea cu  şapte peceţi

        Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 4

Priveliştea cerească. Tronul lui Dumnezeu cu douăzeci şi patru de bătrâni şi cu patru heruvimi.

            1   După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în
                 cer şi glasul cel dintâi – glasul  ca de trâmbiţă, pe care
                 l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi                    
                 voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea.

     Din primul verset al acestui capitol, Sfântul Ioan Teologul este anunţat de îngerul însoţitor, că din acest moment începe prezentarea lucrurilor viitoare, care urmează să se întâmple după momentul arătării acestei viziuni. Aşa cum am mai spus, dacă luăm în considerare exilul său din insula Patmos, impus de împăratul Domiţian , Sfântul Ioan a scris această lucrare în  jurul anului 95 d.Hr. Putem crede că evenimentele descrise de aici înainte, „cele ce trebuie să fie după acestea”, se referă la evenimente care vor veni după anii lui de exil, trecând cu mii de ani de timpurile noastre.

            2   Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe
                 tron şedea Cineva.
            3   Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de
                 sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu,
                 cu înfăţişarea smaraldului.

     Scriitorul acestei minunate lucrări, descrie vederea Slavei şi Tronului lui Dumnezeu, cu descrierea culorilor în care el a văzut acestă impresionantă imagine. Piatra numită iaspis este de culoare roşu cărămiziu. sardiu a doua  piatră, este de culoare roşu brun, iar curcubeul din jurul Tronului ceresc este de culoare verde, a smaraldului.

            4   Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe
                scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezând, îmbrăcaţi
                în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur.

     Bătrânii care stau pe scaunele sau tronurile descrise şi în alte lucrări, izvorăsc iubirea şi înţelepciunea cunoaşterii divine, la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei cereşti.           

Asupra numărului bătrânilor ei pot fi cei 12 patriarhi ai Vechiului Testament şi cei 12 Apostoli din Noul Testament, ca o descriere unitară a celor două  testamente pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul lui Israel, ca popor ales. O altă interpretare mai puţin plauzibilă spune că aceşti bătrâni  pot fi cele 24 de ordine sacerdotale arătate în Cartea întâi Paralipomenia cap.24, 1-19 care se mai numeşte şi Întâia Carte a Cronicilor.

      Bătrânii participă la slăvita adunare Dumnezeiască, pe care o laudă împreună cu îngerii.

              5   Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte
                   făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele
                  şapte duhuri ale lui Dumnezeu,

 

Tot pe prima treaptă a ierarhiei cereşti, împreună cu scaunele sau tronurile în care stau înţelepţii, sunt şi cele şapte făclii, adică cei şapte Serafimi, duhurile care ard şi încălzesc prin credinţa lor, după descrierea şi aşezarea lor în faţa tronului lui Dumnezeu. Aşa cum ne desluşeşte Sfântul Dionisie Aeropagitul în Opere complete la pag 23, „numele de Serafim arată prin descoperire, mişcarea neîncetată şi nesfârşită a lor în jurul celor dumnezeieşti şi căldura şi iuţimea şi mai mult decât fierbinţeala şi pururea lor mişcare, apropiată, neobosită şi neclintită de Dumnezeu.”  

  
            6   Şi înaintea tronului, ca o mare de sticlă, asemenea cu
                  cristalul. Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului
                  patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi.
            7   Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă
                  asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a
                  patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.
            8   Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi,
                 sunt pline de ochi, de jur împrejur şi pe dinăuntru, şi
                 odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, 
                 Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi
                 Cel ce este şi Cel ce vine.

     După descrierea făcută celor patru fiinţe,  vedem descrierea Heruvimilor, care şi ei, se găsesc pe  cea mai de sus treaptă a ierarhiei cereşti, împreună cu Serafimii şi cu Scaunele sau Tronurile cereşti.

Aşa cu arată Sfântul Dionisie Aeropagitul în Opere complete, în capitolul despre ierarhia cerească la pag 24 spune că, „numele Heruvimilor arată puterea lor cunoscătoare şi de Dumnezeu văzătoare şi primitoare a darului cel mai înalt al lumii, capacitatea vederii măreţiei dumnezeieşti în cea dintâi putere lucrătoare a acesteia …” 

În alte lucrări din perioada patristică, aceste fiinţe au fost asemănate cu cei patru apostoli: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fapt ce a influenţat arta creştină.  

            9   Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi  
                 mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este viu în
                 vecii vecilor,
          10   Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea
                 Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în
                 vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului,
                 zicând:
          11   Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti
                 slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate 
                 lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.

Duhurile, Bărtânii, Heruvimii şi Serafimii, cu toţii dau slavă lui Dumnezeu cel care a zidit universul prin Cuvântul Lui şi I-a dat viaţă prin Duhul Lui Sfânt, prin care se menţine în viaţă şi va rămâne în viaţă prin El, aşa cum ne arată şi Sfântul Apostol Ioan cap.1:

            3   Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut
                 din ce s-a făcut.

Aşa este, acum oamenii care caută „Particula Lui Dumnezeu” afirmă că au găsit-o, dar de fapt Dumnezeu este pretutindeni, este în noi şi noi în El. Universul fizic cunoscut ca şi universurile necunoscute nouă sunt  ţinute toate prin Cuvântul Lui.  

     Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 5

     Cartea cu şapte peceţi este dată Mielului. Mielul este lăudat cu cântări cereşti.

            1  Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe
                tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu
                şapte peceţi.
            2  Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare:
                Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate
                peceţile ei?
            3  Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu
                putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.    
            4  Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic
                să deschidă cartea, nici să se  uite în ea.

      În timpurile acelea cartea nu avea forma pe care o cunoaştem azi, o suprapunere de file de un anumit format, între două coperţi dreptunghiulare din carton sau alte materiale. În  antichitate cartea era o lungă foaie de pergament, papirus sau aramă, scrisă pe o faţă, sau pe ambele feţe, care era strânsă sub formă de sul.

     Peceţile sau sigiliile erau puse pentru a nu permite desfacerea sulului şi citirea textului fără ruperea lor. Peceţile arată caracterul înalt al autorităţii Celui care a scris această carte, care era necunoscută atât în cer cât şi pe Pământ. Nimeni nu avea dreptul să rupă peceţile şi să citească planul lui Dumnezeu, scris pentru omenire.  

           
            5   Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit
                 leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să
                 deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.

    

    Vedem că este vorba de Domnul Iisus Hristos, aşa cum este descris în profeţia patriarhului Iacob din cap.49, „Facerea”:

            9   Pui de leu eşti, Iudo, fiul meu! De la jaf te-ai întors... El
                 a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un  leu, ca o leoaică...
                 Cine-l va deştepta?
          10   Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din
                 coapsele sale, până ce va veni  împăciuitorul, Căruia se
                 vor supune popoarele.       

     Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos este menţionat de multe ori în Apocalipsă cu numele de Miel. Între cele două versete se vede diferenţa dintre imaginea de forţă dată de asemănarea cu Leul, din Vechiul Testament şi nevinovăţia şi sacrificiul său, prin comparare cu Mielul, în Noul Testament.

            6   Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în
                 mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi 
                 care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele           
                 şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.

     Jertfa Domnului Iisus, pentru păcatele noastre, este asemănată cu cea a unui miel şi a fost proorocită cu mult timp înainte de proorocul  Isaia în cap. 53:

            7   Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa;
                  ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de
                  glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura
                  Sa.
            8    Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul
                  Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa
                  Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre
                  moarte.

       La fel ne spune şi Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:

     18  Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu

            aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă,  

            lăsată de la părinţi,

     19   Ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel

            nevinovat şi neprihănit,

     20   Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii,

            dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru  

            voi,

           

       În versetul Apocalipsei prin „… şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” vedem marea descoperire a unei taine şi anume, că prin cei şapte ochi ai săi, Mielul adică Domnul Iisus Hristos are acces direct ca şi Dumnezeu la toate câte fac oamenii. Acest lucru arată conexiunea permanentă cu  realitatea noastră fizică. Despre cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, care cutreieră pământul ne vorbeşte şi proorocul Zaharia la cap.4:

            10  Căci cine a dispreţuit vremea acestor începuturi mici?
                  Ei se vor bucura văzând cumpăna zidarului în mâna lui
                  Zorobabel. Iar aceste şapte (candele) sunt ochi
                  Domnului care cutreieră tot pământul".

            7   Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe
                 tron.
            8   Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi
                 patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având
                 fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt
                 rugăciunile sfinţilor.
            9   Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei
                 cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost
                 înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele
                 Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi
                 neamul;
          10   Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi  
                 vor împărăţi pe pământ.

     Cei douăzeci şi patru de bătrâni înţelepţi cântă un nou imn de slavă nemaiauzit până acum în cer, prin care preaslăvesc pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos, care, prin sângele Său a răscumpărat oamenii de pe Pământ. Alăutele din mâinile bătrânilor sunt instrumente muzicale care scot sunete prin ciupirea corzilor, asemănătoare harfelor, dar mai mici ca dimensiuni.

 În acest tablou au în mâini şi cupe de aur, care conţin rugăciunile sfinţilor, care se ridică ca fumul tămâii înaintea Tronului ceresc. „Ca fumul tămâiei să se ridice ruga mea înaintea ta Doamne” zice foarte frumos psalmistul.

          11  Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur  
                împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era
                numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii,

     Fiind în duh prezent la această mare adunare, alături de heruvimi, serafimi şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau pe cele douăzeci şi patru de scaune, autorul mai aude şi mii de glasuri de îngeri care erau şi ei prezenţi.

            12  Zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat
                  ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi
                  cinstea şi slava şi binecuvântarea.
            13  Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub
                  pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am
                  auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie
                  binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii
                  vecilor!
            14  Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi
                  se închinară.

  

    Toţi cei prezenţi sunt bucuroşi că Vrednic este Mielul cel înjunghiat, adică Domnul Iisus Hristos, să ia puterea, înţelepciunea, tăria, cinstea şi slava, pentru a putea desface cartea cu cele şapte peceţi.  Vedem că toată făptura care este în cer, pe pământ şi sub pământ şi în mare au zis că Lui Dumnezeu şi Fiului Său Domnului Iisus i se cuvin binecuvântarea, cinstea, slava şi puterea în veci. Amin!