sâmbătă, 9 aprilie 2016

5. Desfacerea celor şase peceţi, partea a II-a

  
5.4. Pecetea a patra  
 
            7   Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei
                 a patra, zicând: Vino şi vezi.
            8   Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui
                ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi
                li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca
                să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele  
                de pe pământ.         

     Culoarea calului simbolizează culoarea oamenilor morţi datorită bolilor contagioase, în special a ciumei, dar puterea dată morţii premature este limitată de Dumnezeu, doar la a patra parte a oamenilor de pe pământ. Această tragedie apare şi trece peste continente ca un nor negru, ucigător.
Ciuma a fost una din cele mai violente boli din istoria omenirii, supranumită şi „moartea neagră”, boala fiind cauzată de o bacterie. În general infectarea se făcea de la şobolani la om, prin intermediul puricelui de şobolan care părăseşte gazda când acesta moare. Persoanele infectate manifestau febră mare şi umflături purulente pe corp şi în jurul gâtului, iar victimele mureau în chinuri.
     Această cumplită boală a provenit din Asia, unde a apărut în jurul anului 1330,  făcând ravagii în India şi China. Se pare că în Europa a ajuns  la bordul unor corăbii prin anul 1347 şi s-a extins rapid în Europa de vest. Ciuma ajunge şi la Constantinopol şi Alexandria în Egipt, după care  în 1348 în Gaza, de unde a pătruns în Liban, Siria şi Palestina, dar şi în toată Asia Mică. În 1349 loveşte Irakul şi Iranul actual, iar în 1351 ajunge în Yemen.
 Acest prim atac se consideră că a decimat un sfert din populaţia globului deoarece în oraşele lovite s-a declanşat iadul, datorită numărului foarte mare de morţi care au trebuit să fie îngropaţi în gropi comune.
 În 1361 apare iar, dar cu o amploare mai mică, după care reapare periodic. De exemplu, în jurul anului 1665 face 100.000 de morţi în Anglia, iar în secolul al XIX-lea apare în India şi face peste 6.000.000 de victime. Reapare în 1995 în India când cauzează alte pierderi de vieţi omeneşti. Datele au fost  preluate de pe internet http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagră, şi alte publicaţii.
 Estimările făcute de specialişti, coincid cu profeţia din Biblie şi anume că, un sfert din populaţia globului din acea perioadă a murit de ciumă. Oricând o nouă pandemie poate lovi năpraznic zonele dens populate ale Pământului având la bază un virus mutant. În laboratoare se caută soluţii pentru ipoteza unei reizbucniri a ciumei, sau a unei alte pandemii.
  Aceste trei evenimente: războiul , foametea şi ciuma, au fost arătate ca semne date de Dumnezeu pentru întoarcerea oamenilor la adevărata credinţă, de scrierile proorocilor din Vechiului Testament, dar şi de Domnul Iisus Hristos aşa cum mărturisesc Evangheliştii. Iată ce scrie Leviticul  A treia carte a lui Moise la cap 26. „Binecuvântarea şi blestemul”:
           16   Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: Voi trimite
                  asupra voastră groaza, lingoarea şi frigurile, de care vi
                  se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi
                  semăna seminţele în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor
                  mânca.
La fel ne spune proorocul  Ieremia în cap.24:  
            10  Şi voi trimite asupra lor sabie, foamete şi ciumă, până
                  vor pieri din ţara pe care le-o dădusem lor şi părinţilor
                  lor.
      Iar în  scrierile proorocului Iezechiel vedem la cap. 5  „Pedeapsa poporului”:
           17   Eu voi trimite împotriva voastră foametea şi fiare rele
                  care te vor lipsi de copii; ciumă şi sânge vor trece peste
                  tine şi sabie voi aduce împotriva ta: Eu,Domnul, 
                  grăiesc acestea.
 


5.5. Pecetea a cincea   

            9   Şi când a deschis pecetea a cin-cea, am văzut, sub
                 jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui
                 Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.

      În cer sub jertfelnic stau sufletele martirilor tăiaţi şi înjunghiaţi pentru  credinţa lor în Dumnezeu şi în Unul fiul său Domnul Iisus Hristos. Aceşti martiri provin din perioada de extindere a creştinismului în Imperiul Roman, dar cei mai mulţi provin din perioada de creştere a Imperiului Otoman, între anii 1453 -1683. Creştinii şi-au apărat credinţa şi  teritoriile în care locuiau în faţa năvălitorilor din acele vremuri.
     Prima fază a expansiunii otomane se consideră cucerirea Constantinopolului, Istambulul de astăzi, din 1453.  După această lovitură dată creştinătăţii, a urmat căderea Serbiei, prin care s-a deschis poarta către statele Europei,  iar către est şi sud au cucerit mare parte din Persia.
A doua perioadă de creştere se înregistrează concomitent cuceririi Belgradului şi  Ungariei, după care este  atacată Austria , unde, otomanii  pierd bătălia pentru cucerirea Vienei. După îndelungatele bătălii purtate de cele trei Ţări Române: Transilvania, Valahia şi Moldova,  acestea trebuie să se recunoască învinse şi să plătească tribut turcilor. Jertfa strămoşilor noştri din acea perioadă este importantă, pentru că ea a frânat mult expansiunea otomanilor către nordul şi vestul Europei, apărând  prin sacrificiul lor creştinătatea. În 1535 otomanii cuceresc Bagdadul, punând stăpânire asupra Orientului Mijlociu. Regatele din Europa centrală s-au luptat cu oştile Imperiului Otoman vreme de aproape 300 de ani.  În această perioadă islamismul care era religia oficială a imperiului, a luptat categoric împotriva religiei creştine din ţările ocupate, prin distrugerea şi arderea bisericilor sau transformarea lor în moschei. Din această perioadă istorică  provine numărul mare al martirilor creştini, care s-au jertfit pentru apărarea statelor creştine şi a creştinismului în teritoriile ocupate.
  
          10   Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne
                 sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna
                 sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?
          11   Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li
                 s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până
                 când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu
                 ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.
 
     Ei nu sunt adormiţi, ci vii şi de aceea strigă cu glas puternic, prin forţa rugăciunii lor, care se ridică înaintea Domnului, cerând judecarea necredincioşilor, care i-au condamnat pe nedrept la moarte şi care i-au omorât pe pământ. Lor li s-a dat câte un veşmânt alb, care acoperă suflete  curăţate prin mărturisire şi jertfă de sânge şi li s-a cerut să aibă răbdare puţină vreme, până la împlinirea numărului ştiut de Dumnezeu, Vedem şi astăzi prigonirea şi martirajul la care sunt supuşi creştinii din Siria, Irak  Yemen, din Europa şi din alte părţi ale lumii, până la împlinirea acestui număr necunoscut nouă.
   



5.6. Pecetea a şasea

            12   Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a
                   făcut cutremur mare, soarele s-a   făcut negru ca un
                  sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele,

Cele cinci peceţi prezentate anterior au un limbaj simbolic, care a necesitat un grad mai mic sau mai mare de interpretare dar, în pecetea a şasea, vedem că autorul, Sfântul Ioan Teologul,  prezintă în mod concret evenimentele care se produc prin forţa modelatoare divină. Această forţă devine activă prin desfacerea  peceţii, de către Domnul nostru Iisus Hristos. Textul Apocalipsei arată cu mare acurateţe succesiunea de evenimente care s-au petrecut sau se petrec, fără ca multă lume să fie conştientă de asta.
Să analizăm textul: la deschiderea peceţii „s-a făcut cutremur mare”. Acest cutremur s-a produs probabil în anul 1755 lângă Lisabona pe 1 noiembrie , după mărturiile istorice;  specialiştii estimează că a avut o magnitudine apropiată de 8,5 - 9 grade pe scara Richter, cu epicentrul în Oceanul Atlantic la 200 km de coastă.  El a zguduit din temelii trei continente Europa, Africa şi America şi a distrus în proporţie de peste 80% oraşul Lisabona, provocând un număr de 60.000-100.000 de morţi şi avarierea sau dărâmarea a peste 30.000 de case. Durata a fost de aproximativ 6 minute, după care mişcările seismice au mai continuat câteva săptămâni. El a provocat şi un puternic val tsunami înalt de 15-20 m, care a ajuns la ţărm în aproximativ 40 de minute. Mulţimea s-a refugiat pe un chei nou şi se uita cu mirare cum oceanul se retrage dezgolind numeroase epave după care a urmat dezastrul. Valul a măturat oraşul, dar şi coastele  Spaniei, Angliei şi Africii de Nord , Marocul a fost distrus complet iar Algerul parţial .
     Unii istorici şi analişti ai acelor vremuri, consideră că această catastrofă a fost o pedeapsă dată de Dumnezeu locuitorilor Lisabonei, pentru folosirea incorectă a comorilor scoase din minele de aur şi pietre scumpe din Brazilia, care erau cheltuite pe vanităţile şi desfătarea oamenilor bogaţi, din acest mare oraş. Tot pe seama acestui seism, se pun şi anumite modificări de relief, suferite de zona muntoasă a Portugaliei.
În continuare, versetul Apocalipsei ne spune că „soarele  s-a   făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele.” Acest fenomen a fost înregistrat în Statele Unite în anul 1780 în luna mai, când întunericul  s-a instalat de la ora zece dimineaţa şi a persistat până la miezul nopţii. In anumite zone, soarele apărea ca văzut prin  pânză de sac negru. In vechime, după cum am mai arătat, pânza de sac se confecţiona din părul luat din coama cailor sau din alte materiale închise la culoare şi de aceea, discul solar cu greu putea fi observat, el arătând de un gri închis către negru.
Noaptea din timpul derulării acestui fenomen a fost deosebit de întunecată,  cerul nu se mai vedea, iar luna apărea roşie. Explicaţia acestui rar fenomen, s-a pus pe seama fumului provenit de la incendiile de pădure, dar întinderea foarte mare a întunericului, ne duce şi la ideea unei posibile erupţii a unui vulcan din ocean rămasă necunoscută care, datorită curenţilor atmosferici a deplasat fumul si particulele  fine de cenuşă deasupra continentului.   
În cazul în care întunericul este cauzat de o erupţie vulcanică, durata fenomenului depinde de mai mulţi factori, cum ar fi magnitudinea ( intensitatea erupţiei) , direcţia şi intensitatea vântului şi înălţimea coloanei de fum. Dacă coloana de fum, gaze şi praf, ajunge în stratosferă, se poate împrăştia pe o suprafaţă mare a pământului. Dacă un front atmosferic sau o inversiune de presiune atmosferică blochează ridicarea coloanei de fum la înălţimi mari, întunericul va fi mult mai dens, creând un efect de cortină prin care lumina zilei nu mai trece.
Iată o descriere a lunii făcută de un om care a notat despre acest fenomen redată pe www.loribalogh.ro/2011/06/apocalipsa-cap-6-a-sasea-pecete-semnele-sfarsitului. „La ora trei dimineaţa luna, care de câtva timp era acoperită de un nor, apăru pe neaşteptate, dar de culoare roşie închisă, ca a sângelui, şi, din loc în loc, era tăiată de cate o cruce neagră şi încadrată la dreapta şi la stânga de doua benzi paralele de culorile curcubeului.” 
Acelaşi fenomen a fost înregistrat şi în Europa în anul 1783 datorită vulcanului Lagagikar, din Islanda. După  întunericul cauzat, din cauza particulelor de fum, praf şi de gaze emanate, ulterior s-a mai înregistrat şi o răcire accentuată a vremii, datorită reducerii radiaţiei solare. Din acest motiv a existat o perioadă cu recolte agricole  mai slabe în Europa.   



miercuri, 6 aprilie 2016


5. Desfacerea celor şase peceţi  


      Peceţile care sigilează Cartea Dumnezeiască, reprezintă declanşatorul cumpenelor majore, prin care trebuie să treacă omenirea pentru a se mântui.
      Succesiunea evenimentelor desfăşurate pe Pământ este dată de ordinea de deschidere a peceţilor, iar  încercările la care sunt supuşi oamenii, sunt introduse pe rând, în istoria noastră.
      Primele şase peceţi pot fi văzute ca evenimente care s-au produs, în cei aproape două mii de ani care au trecut de la scrierea lucrării şi până în prezent. La deschiderea unei peceţi observăm o perioadă de maximă manifestare urmate de o serie de reveniri ciclice intercalate cu perioade de acalmie.
Pecetea o dată ruptă rămâne deschisă, iar evenimentul respectiv se manifestă până în vremurile din urmă, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcţie de morala noastră.  Această observaţie ne întăreşte convingerea că peceţile, deşi sunt deschise separat, în diferite perioade istorice, evenimentele ulterioare pe care le produc se pot manifesta separat sau conjugat, unele manifestându-se mai slab.
Unele peceţi sunt prezentate codificat, altele sunt prezentate pe înţelesul tuturor. Unele se refera la perioade scurte de timp, altele la evenimente care se derulează pe o perioadă de câteva sute de ani, cu reveniri mai mult sau mai puţin periodice, cum ar fi popoarele migratoare, ciuma, foametea etc.
     Peceţile care sunt prezentate concret arată evenimente care se produc brusc, cum ar fi căderea unui asteroid, un cutremur devastator,  erupţia unui vulcan şi  produc mutaţii  pe termen lung în conştiinţa oamenilor.


    Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 6
Desfacerea celor dintâi şase peceţi. Împăraţii şi domnii lumii se ascund în peşteri şi în crăpăturile stâncilor.


5.1. Prima pecete

            1  Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele
                şapte peceţi, şi am auzit pe una din cele patru fiinţe
                zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi.
            2  Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el       
                avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un
                biruitor ca să biruiască.
  
     Omul care este personajul arătat în acest verset apare venind pe un cal alb. Calul reprezintă forţa cerească, care aleargă  pe întregul Pământ. Culoarea albă a acestei puteri cereşti, reprezintă semnul păcii şi al iubirii creştine faţă de Dumnezeu şi de Domnul Iisus Hristos, faţă de fraţi şi de semeni noştri. Arcul din măna Călăreţului reprezintă Evanghelia propovăduită de Mântuitorul nostru prin vocile şi scrierile Sfinţilor Apostoli. Cuvintele Ei zboară asemenea săgeţilor trase din arc şi intră adânc în sufletele oamenilor luminând-ui. Această sfântă învăţătură transmisă din om în om parcurge mari  distanţe, aducând la dreaptă credinţă multe neamuri şi popoare.  Învăţătura Sfintei Scripturi este permanent lucrătoare şi împreună cu harul Duhului Sfânt determină ridicarea noastră spirituală.
      Începuturile creştinismului au corespuns cu marile cuceriri romane. Imperiul Roman, pe lângă forţa organizatorică şi civilizatoare, a adus cu oamenii săi şi mulţime de păcate. Cea mai mare extindere a imperiului s-a produs sub împăratul Traian între anii 98-117d.Hr., care a anexat imperiului părţi din Dacia,  Mesopotamia şi părţi din Arabia.
Jertfa mare a creştinilor din acele timpuri a început în timpul  împăratului Nero între anii 64-67d.Hr., a continuat cu Decius între anii 249-251d.Hr, Valerian între anii 257-258 d.Hr şi împăratul Deocliţian 303-310. Creştinii nu numai că au fost urâţi, dar mulţi au fost închişi, bătuţi şi torturaţi şi omorâţi  pentru credinţa lor. Unele surse arată că împăratul Galerius a emis primul edict de toleranţă în anul 313 d.Hr., iar împăratul Constantin cel Mare dă un al doilea edict. La fel face mai târziu şi împăratul Teodosie care va proclama creştinismul ca religie oficială în Imperiul Roman în anul 380 d.Hr. Din acel moment, oficial încetează marea teroare şi persecuţie a creştinilor din imperiul Roman.
Această realizare este cununa biruinţei creştinismului în întreg Imperiu Roman, dată omului de pe calul alb. Ulterior, creştinii au mai fost persecutaţi pentru credinţa lor şi în alte părţi ale lumii, sub diferite forme.



5.2. Pecetea a doua

            3   Şi când a deschis pecetea a doua, am auzit, zicând, pe a
                 doua fiinţă: Vino şi vezi.
            4   Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i
                 s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se
                 junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.

     Calul care reprezintă acţiunea divină în manifestarea ei, aleargă pe întreg Pământul şi are culoarea roşie. Această culoare  este dată de puterea distructiv modelatoare a războiului, revoluţiei, violenţei, dar mai ales a masacrului şi măcelului populaţiei civile. Roşu este culoarea sângelui vărsat, iar junghierea reprezintă omorârea populaţiei civile neînarmate. „Sabie mare i s-a dat”, adică teribila luptă s-a dat pe teritorii întinse şi multe popoare au fost trecute prin ascuţişul săbiei şi prin iadul cotropirii de către invadatori.
      Această acţiune divină a fost materializată în istorie de popoarele migratoare, care au avut ca reprezentanţi de seamă, Hunii. Ei au fost cel mai mare popor migrator, dar şi cel mai feroce.  Au apărut în istorie prin unirea triburilor tătărăşti şi mongole, aflate în partea estica a Kazahstanului şi în nord-vestul Chinei.  Sunt cunoscuţi pe aceste locuri încă din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I-îi d.Hr., iar izvoarele istorice, inclusiv cele chineze, îl menţionează pe Mete-han după anul 209 d.Hr.,  ca mare conducător al lor. După repetate invazii în Asia au ajuns până în Siria, iar în jurul anului 370 d.Hr., trec râul Volga către vestul şi sudul Europei.
În anul 375 distrug statele ostrogote, iar între anii  376-377 distrug formaţiunile statale vizigote. În jurul anilor 395 se stabilesc temporar între Caucaz şi Dunărea de Jos. După anul 400 coboară şi atacă burgunzii, iar anul 409, trec prin foc şi sabie regiuni din Galia. Atacă Imperiul Roman de Răsărit trecând Dunărea. După anul 424 pustiesc mari regiuni din Tracia, iar in anul 437 înving din nou burgunzii şi astfel Imperiul Hun se întindea de la munţii Urali până în Germania şi de la Dunăre, la Marea Baltică. 
În anul 445 conducerea lor este preluată de Attila, care este considerat, unul dintre cei mai mari şi crânceni conducători. El atacă Imperiul Roman de Răsărit şi cucereşte întregul ţinut de la Dunăre la Constantinopole, oraş lângă care învinge armata romană, dar nu reuşeşte să cucerească oraşul. În bătălia de la Chersonesus învinge definitiv armata împăratului Teodosius, de la care primeşte
o mare cantitate de aur şi porneşte o nouă campanie de jaf, în care trece prin sabie şi arde 70 de oraşe galice. În anul 451 invadează Galia şi cuceresc Germania, împreună cu gepizii, ostrogoţii şi alte popoare migratoare. Ulterior atacă Metz, oraş situat în nord-vestul Franţei, după care cuceresc Parisul. Este oprit prin bătălia de pe câmpiile Catalaunice. După înfrângere, Attila îşi regrupează armata şi, trecând Alpii prin Elveţia, atacă nordul Italiei, unde arde şi jefuieşte oraşele Aquileia, Vicenţia, Verona, Brixia, Bergomum şi Milan . Invazia iminentă a Romei a fost oprită doar de Papa Leo, probabil contra unei cantităţi considerabile de aur. Întors în Panonia, Attila se căsătoreşte cu Ildiko, o fată de origine germanică şi moare în noaptea nunţii, probabil datorită unei hemoragii, în anul 455 d.Hr.  După funeralii, fiii lui se luptă pentru putere, iar un an mai târziu, sunt învinşi de ostrogoţi şi se retrag în dezordine în părţile sciţilor. Hunii dispar de pe scena istoriei tot aşa de repede cum au apărut, lăsând în urmă o Europă zdrobită şi îngrozită de cruzimea lor. Odată cu trecerea timpului şi alte popoare migratoare s-au mai ridicat, dar perioada de trecerea prin sabie şi foc a populaţiei neînarmate din vremea hunilor, nu poate fi comparată cu nici o altă perioada  istorică.  
     Datele au fost preluate de pe  www.ro.wikipedia.org/wiki/Huni şi de pe www.descopera.ro//cultura/-hunii-nomazii-care-au-umilit-roma autor Nicu Parlog.
     În epoca  modernă, această „sabie” îndreptată împotriva armatelor dar şi a populaţiei civile, a evoluat mult ca putere de distrugere. Treptat a devenit glonţul  puştii, proiectilul tancului,  racheta sol - sol, bomba sau racheta nucleară,  explozivul plasat de terorişti şi mai nou, arma psihotronică. Să nu uităm, că aceste evenimente au fost, sunt şi vor mai fi, chiar dacă noi dorim echilibru, pace şi linişte în lume.
     Trebuie arătat ca au fost şi alte popoare migratoare care au coborât către Europa centrală cum ar fi goţii, vandalii etc. pe care îi întâlnim în jurul anului 500 d.Hr. în Spania, în sudul si centrul Franţei, constituiţi în  regatul vizigoţilor.
     Influenţa popoarelor migratoare asupra populaţiei băştinaşe s-a manifestat în mod diferit, unele populaţii autohtone fiind decimate, altele dislocate, iar unele au rămas în continuare pe teritoriile lor.  Ca exemplu putem enumera spaniolii, francezii, italienii şi românii care au rămas în continuare cu limba şi tradiţiile lor.
     Perioada migraţiei popoarelor este denumită de istorici  Evul mediu timpuriu sau întunecat, în care Imperiul Roman de Apus se dezmembrează, iar cel de Răsărit primeşte grele lovituri din partea avarilor, bulgarilor şi slavilor.
În jurul anului 626 Constantinopolul rezistă atacului avarilor şi perşilor, iar în anii 674-677 şi 717  rezistă şi asediului arab. În  această perioadă imperiul începe să fie puternic zguduit de atacurile arabilor, care cuceresc Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de Nord.  Arabii, sub dinastia omeiadă  de califi, cu capitala la Damasc, cuceresc nordul Africii, trec strâmtoarea Gibraltar şi ajung în Spania de unde trec Pirineii, dar sunt opriţi de franci în anul 732.


5.3. Pecetea a treia
         
           5   Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia
                fiinţă, zicând: Vino şi vezi. Şi m-am uitat şi iată un cal
                negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna
                lui.
           6   Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas
                care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de
                orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi.
           
     În această pecete vedem calul negru, reprezentând forţă divină care aleargă asemenea unui cal pe întreg pământul, aducând foametea şi moartea, ca urmare a invaziilor popoarelor migratoare. Este de remarcat că războaiele hunilor ca şi ale celorlalte popoare migratoare în Europa, au distrus statele şi au determinat scăderea drastică a agriculturii. Din acest motiv s-a instalat o perioadă post - conflict, marcată de foamete cruntă combinată cu mari nedreptăţi sociale.
Datorită loviturilor date celor două imperii romane, de răsărit şi de apus de către popoarele migratoare, se întrerup legăturile economice, iar producţia agricolă scade drastic. Cultivarea pământului nu se mai face sistematizat, forţa de muncă scade mult datorită morţii oamenilor în desele războaie. Este distrusă în bună măsură şi baza materială necesară producţiei. Proprietarii de sclavi nu au mai putut să îi controleze şi aceştia fug. Rotaţia culturilor nu se mai face, iar între anii 650 şi 750 comerţul era puţin peste nivelul din epoca bronzului, adică foarte scăzut. Tot în această perioadă se semnalează o scădere a temperaturilor şi o creştere a pădurilor în locurile unde altă dată se produceau grâne. Datorită insecurităţii generale din Europa transporturile de cereale devin tot mai rare şi de aceea creşte puternic preţul lor,  fapt care amplifică specula.
       Cel ce stă pe cal este omul care ţine în mână balanţa şi care intervine permanent asupra înclinării ei după bunul  plac, în mod arbitrar şi întotdeauna pentru a creşte profitul propriu. Axa balanţei indică raportul dintre plată şi marfa cumpărată, balanţa devenind simbol al nedreptăţii umane şi sociale.
Stabilirea preţului de un dinar pentru măsura de grâu care are 1,1 kg este enorm, dacă avem în vedere că înainte de această perioadă se plătea un dinar pe 12 măsuri de grâu, sau pe 35 de măsuri de orz. Un dinar reprezenta plata pentru o zi de muncă a unui lucrător agricol. Din această cauză cei săraci consumau doar pâine din orz, când îl aveau, deoarece era mai ieftin.
Tragem concluzia că aceste perioade de foamete, vin inevitabil după războaie, când cei bogaţi speculează oamenii săraci şi munca lor, accentuând foametea. Preţul vinului şi al uleiului rămân relativ constante, pentru faptul că puţini oameni şi le permit, iar specula se face cu cei oropsiţi, nu cu bogaţii vremii.     
Restabilirea treptată a situaţiei începe din partea occidentala a Europei, cu revenirea la normal a temperaturilor, dar şi cu creşterea puterii imperiului francilor numit şi Imperiul Carolingian. Acest imperiu cunoaşte cea mai mare întindere sub Carol cel Mare între anii 780-804, când ocupau Franţa şi Germania  partea de nord a Spaniei şi jumătatea de nord a Italiei. Aici se iau  măsuri de reorganizare a agriculturii, a învăţământului şi se dă un imbold  ştiinţelor şi artelor. În această perioadă apare plugul greu tras de doi boi şi începe un nou sistem de rotaţie a culturilor, diferit de cel roman, care, treptat, duce la creşterea recoltelor. Cu toate acestea, perioada de stabilitate este înlocuită pentru un timp relativ scurt de altă perioadă  grea, cauzată de migraţia vikingilor.  Istoria nu poate fi oprită şi treptat, observăm trecerea de la modul de producţie sclavagist, la cel feudal.